ICCJ. Decizia nr. 5941/2004. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5941/2004
Dosar nr. 5223/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 526 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat I.D., fiind obligat condamnatul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut din examinarea probelor administrate în cauză că prin sentinţa penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, petentul a fost condamnat astfel: un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) teza 1 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 99 şi urm. C. pen.; un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 99 şi urm. C. pen.; un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 99 şi urm. C. pen.
Pedepsele au fost contopite, urmând ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni închisoare.
S-a luat act că acesta era arestat în altă cauză şi s-a emis M.E.P.I. cu nr. 343 din 12 martie 2001.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 310 din 6 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Prin sentinţa penală nr. 2789/1997 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, acelaşi petent a fost condamnat la 5 ani şi 11 luni închisoare, pedeapsă din a cărei executare a fost liberat condiţionat, având un rest neexecutat de 425 zile închisoare.
Prin sentinţa penală nr. 322 din 25 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, petentul a fost condamnat la următoarele pedepse: 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. S-a revocat liberarea condiţionată privind restul de pedeapsă rămas neexecutat de 425 zile închisoare din pedeapsa de 5 ani şi 11 luni închisoare, rest ce s-a contopit cu fiecare di pedepsele aplicate.
Conform art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, s-a dedus prevenţia de la 23 septembrie 1999 la zi, s-a emis M.E.P.I. cu nr. 472 din 2 martie 2001 de Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 2068 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au descontopit pedepsele aplicate prin sentinţele penale nr. 148/2000 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti şi nr. 322 din 25 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, acestea fiind repuse în individualitatea lor, după care s-au contopit în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
Totodată s-a menţinut revocarea liberării condiţionate privind restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani şi 11 luni, stabilită prin sentinţa penală nr. 2789/1997 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, de 425 zile, rest ce a fost contopit cu pedeapsa de 10 ani închisoare, petentul executând în final 19 ani închisoare.
Restul de pedeapsă rămas neexecutat de 425 zile, la care face referire petentul în prezenta contestaţie la executare a fost corect contopit, astfel încât cererea sa apare ca fiind nefondată.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul I.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul a susţinut că cererea formulată are ca obiect verificarea modului în care s-a dispus contopirea restului de 425 de zile cu privire la care prin sentinţa penală nr. 2069 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti s-a menţinut revocarea liberării condiţionate în urma operaţiunii de contopire efectuată prin sentinţa penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998 a Judecătoriei sector 5. Condamnatul a arătat că acest rest de pedeapsă nu mai trebuia contopit, întrucât l-a executat în întregime, aşa cum rezultă atât din fişa de cazier, dar şi din Decizia penală nr. 923/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. Apelantul a mai susţinut că pedepsele asupra cărora s-a efectuat operaţiunea de contopire prin sentinţa nr. 2069/2001 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti sunt aplicabile pentru fapte penale concurente cu cele pentru care s-au aplicat pedepsele asupra cărora s-a dispus contopirea prin sentinţa penală nr. 2798/1998 a Judecătoriei sector 5. În această situaţie pedepsele aplicate trebuie contopite potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., urmând a se deduce perioada executată de 5 ani şi 11 luni închisoare din care a fost liberat la 8 iulie 1999.
În ultimul cuvânt, condamnatul a arătat că a executat în penitenciar un plus de 28 de zile, faţă de pedeapsa de 5 ani şi 11 luni.
Prin Decizia penală nr. 617 din 23 august 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1661/2004 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul I.D. împotriva sentinţei penale nr. 526 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, fiind obligat apelantul la 550.000 lei cheltuieli judiciare statului, din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că I.D. se află în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare, potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 2711 din 25 februarie 2002 emis de Judecătoria sector 5 Bucureşti, pedeapsă rezultantă stabilită prin sentinţa penală nr. 2069 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Prin sentinţa penală nr. 2069/2001 s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, prin contopirea pedepselor stabilite prin sentinţa penală nr. 322 din 25 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, 10 ani închisoare şi sentinţa penală nr. 148/2000 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 310 din 6 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, 1,6 ani închisoare. Tot prin sentinţa penală nr. 2069/2001 a fost menţinută măsura revocării liberării condiţionate pentru restul de 425 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani şi 11 luni închisoare rezultată în urma contopirii pedepselor aplicate prin sentinţa penală nr. 358 din 12 aprilie 1996; sentinţa penală nr. 1146 din 2 decembrie 1997 şi sentinţa penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998, rest ce a fost contopit cu pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 322 din 25 mai 2000 a tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Aşa încât prin contopirea restului de pedeapsă de 425 de zile în pedeapsa de 10 ani închisoare, condamnatul are de executat pedeapsa rezultantă prin cumulul juridic şi nu cel aritmetic neavând de executat în plus acest rest de pedeapsă.
Adevărat, pentru corectitudinea operaţiunii juridice de contopire efectuată trebuie să se constate că pedeapsa de 5 ani şi 11 luni închisoare, rezultată în urma contopirii pedepselor prin sentinţa penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27 noiembrie 1992 - 26 mai 1995 şi 23 ianuarie 1996 – 8 iulie 1999, fapt constatat şi prin Decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În această situaţie în mod eronat s-a reţinut că, condamnatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 5 ani şi 11 luni închisoare, cu un rest de 425 zile, când în realitate trebuia să se constate că a executat în întregime această pedeapsă. Această eroare a făcut ca în sentinţa penală nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei de 8 iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei şi sentinţa penală nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin Decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 ) să se reţină, tot eronat, starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., când corect se impunea reţinerea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) Această eroare, însă, nu poate face obiectul contestaţiei la executare, neîncadrându-se în nici unul dintre motivele expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen. Eroarea poate fi îndreptată prin exercitarea unui recurs în anulare.
Dar chiar în aceste condiţii, eroarea menţionată nici nu a condus şi nici îndreptarea ei nu poate conduce la o micşorare a pedepsei rezultante.
O altă critică a sentinţei priveşte nereţinerea concursului real de infracţiuni pentru faptele penale sancţionate prin sentinţa penală nr. 2798/1998 şi sentinţa penală nr. 2069 din 27 august 2001 şi drept consecinţă computarea perioadei executate de 5 ani şi 11 luni închisoare din pedeapsa de 10 ani închisoare.
Întâi că prin sentinţa penală nr. 2069 din 27 august 2001 s-au contopit pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 322 din 25 mai 2000 şi sentinţa penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000, sentinţa penală nr. 2069 rămânând definitivă prin Decizia penală nr. nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel, secţia a II-a penală, şi prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că sunt concurente doar infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea prin sentinţele penale nr. 148/2000 şi nr. 322/2000 şi cu cele pentru care s-a stabilit pedepsele contopite prin sentinţa penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998.
Pe de altă parte pentru acurateţe juridică este de observat că pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000 privesc infracţiuni comise la 17 noiembrie 1995, 2 noiembrie 1995 şi 31 iulie 1995, anterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 2798/1998 (definitivă la 31 august 1999), deci pentru care s-ar fi putut aplica regulile concursului.
Dar cum pedeapsa aplicată prin sentinţa nr. 148/2000 a fost contopită cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 322/2000, operaţiunea efectuată prin sentinţa penală nr. 2069 din 27 august 2001, condamnatului nu i s-ar modifica în nici un fel, prin micşorare pedeapsa rezultantă ce o are de executat, pentru că, pedeapsa cea mai grea este cea de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 322/2000 şi în executarea căreia se află. Deci nici sub acest aspect apelul nu este întemeiat.
În ce priveşte susţinerea condamnatului că a executat cu 28 de zile mai mult peste pedeapsa de 5 ani şi 11 luni, pe de-o parte că din actele dosarului nu a rezultat o astfel de situaţie, iar pe de altă parte această chestiune priveşte o pedeapsă executată în întregime, aşa cum a susţinut şi condamnatul, neputând fi dispusă micşorarea pedepsei în executarea căreia se află, de la 23 septembrie 1999, dată ulterioară executării pedepsei la care se referă condamnatul (8 iulie 1999).
Aşa fiind, s-a considerat neincident cazul prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., iar sentinţa apreciată ca fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs condamnatul contestator I.D., fără însă a arăta în scris motivele.
Avocatul condamnatului, în concluziile orale, a menţionat că trebuia să se constate pedeapsa executată, declarând că lasă soluţia la aprecierea instanţei.
Examinând recursul declarat de condamnatul contestator I.D. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte consideră recursul condamnatului contestator ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat, instanţa de apel a apreciat că solicitările condamnatului contestator nu se încadrează în cazul ce contestaţie la executare stipulat de dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte consideră că a fost făcut un riguros examen al pedepselor aplicate condamnatului, reţinându-se că pedeapsa de 5 ani şi 11 luni închisoare rezultată în urma contopirii pedepselor prin sentinţa penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27 noiembrie 1992 - 26 mai 1995 şi 23 ianuarie 1996 - 8 iulie 1999, fapt constatat şi prin Decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, stabilindu-se, însă în mod eronat că a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei arătate, ceea ce a avut drept consecinţă menţionarea greşită a stării de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., în loc de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în sentinţele penale nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei de 8 iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei) şi respectiv cea cu nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin Decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999.
În raport de cele arătate, în mod corect instanţa de apel a considerat că eroarea menţionată nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei la executare.
Înalta Curte nu poate reţine critica formulată în recurs de condamnatul contestator, deoarece instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a constatat existenţa erorii menţionate, care, însă nu poate face obiectul contestaţiei la executare.
În consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o decizie legală şi temeinică sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Totodată, verificând hotărârea pronunţată în apel, Înalta Curte nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, în condiţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 617 din 23 august 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul să plătească statului, cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 617 din 23 august 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5937/2004. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5964/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs → |
|---|
