ICCJ. Decizia nr. 6148/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6148/2004
Dosar nr. 3388/2004
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2004
Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpaţii C.L.C. şi C.F., împotriva deciziei penale nr. 173/ A, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la 20 mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004, constată următoarele:
Printr-un rechizitoriu întocmit de la 3 septembrie 2003 Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş a dispus trimiterea în judecată penală a inculpaţilor C.F. şi C.L.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Totodată a fost scos de sub urmărire penală, pentru infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., învinuitul M.D.R., căruia i s-a aplicat o amendă administrativă de 5.000.000 lei.
În rechizitoriu s-a reţinut în esenţă că în noaptea de 14 august 2003, în timp ce consuma băuturi alcoolice, împreună cu R.A., inculpatul C.F. i-a sustras acestuia un portofel, în care partea vătămată avea paşaportul şi suma de 1.800.000 lei, pe care l-a dat apoi inculpatului C.L.C.
S-a menţionat de asemenea că, întrucât partea vătămată a remarcat dispariţia bunurilor amintite inculpaţii i-au restituit paşaportul si au aruncat portofelul, iar în momentul în care R.A. a început să strige, cerând ajutorul poliţiei, inculpatul C.F. i-a aplicat multiple lovituri, prin care i-a cauzat leziuni a căror vindecare a necesitat 10 zile de îngrijiri medicale.
S-a mai reţinut că, profitând de acea altercaţie, C.L.C. a căutat portofelul victimei din care a luat 1.800.000 lei, iar din această sumă a dat învinuitului M.D.R. 200.000 lei, restul banilor sustraşi fiind apoi împărţiţi în mod egal între cei doi inculpaţi.
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş, secţia penală, cu numărul de dosar 9489/P/2003, iar prin sentinţa penală nr. 93/ P, pronunţată la 4 februarie 2004, instanţa astfel sesizată a schimbat încadrarea juridică dispunând condamnarea inculpatului C.F. la 174 de zile de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., iar a inculpatului C.L.C. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), instanţa de fond a dedus din pedepsele menţionate perioadele în care inculpaţii au fost arestaţi preventiv, cuprinse între 18 august 2003 şi 4 februarie 2004 în cazul lui C.L.C. şi respectiv între 15 august 2003 şi 4 februarie 2004, în cazul lui C.F., constatând că pedeapsa aplicată acestuia din urmă a fost executată.
De asemenea s-a făcut aplicarea art. 81 şi art. 82 C. pen., în sensul suspendării condiţionate a pedepsei stabilite în cazul lui C.L.C., termenul de încercare fiind de 5 ani, iar instanţa a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă instanţa l-a obligat pe inculpatul C.L.C. să îi plătească lui R.A. despăgubiri în valoare de 1.800.000 lei, conform art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., respingând însă pretenţiile aceleiaşi părţi civile, privind acordarea unor despăgubiri suplimentare în cuantum de 30.000.000 lei.
Întrucât o suma de 531.000 lei găsită asupra C.F. fusese predată, în cursul urmăririi penale, lui R.A., acesta din urmă a fost obligat să o restituie respectivului inculpat.
Totodată inculpaţii au fost obligaţi să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, câte 3.000.000 lei, menţionându-se că onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul C.L.C., urma a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut în esenţă că probele administrate în cauză nu confirmă, de o manieră concludentă, dinamica infracţională evocată în rechizitoriu, deoarece declaraţiile părţii vătămate sunt confuze, iar depoziţiile lui M.D.R. au un caracter contradictoriu şi nu oferă garanţia obiectivităţi, în condiţiile în care acest martor a avut interesul să ascundă propria sa implicare în agresarea părţii vătămate.
În consecinţă s-a apreciat că:
- "între cei doi inculpaţi nu a existat nici o înţelegere prealabilă şi că faţă de partea vătămată au existat două acţiuni infracţionale distincte una de cealaltă şi anume lovirea părţii vătămate cu pumnul în faţă de către inculpatul C.F. pe fondul acuzelor de furt al portofelului, al injuriilor adresate de partea vătămată acelui inculpat şi al îmbrâncelilor reciproce şi o a doua acţiune de furt a sumei de bani (1.800.000 lei, conform părţii vătămate; 1.200.000 lei, conform declaraţiei inculpatului C.L.C.) de către inculpatul C.L.C."
În legătură cu suma de bani (531.000 lei) găsită ascunsă în lenjeria intimă a lui C.F., instanţa de fond a apreciat că, în condiţiile în care respectivul inculpat a făcut dovada că, în ziua precedentă, încasase salariul de la locul său de muncă, aceasta nu constituie o probă a însuşirii de către el a unei părţi din banii sustraşi lui R.A.
Apelul declarat ulterior de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, împotriva sentinţei astfel pronunţate a fost admis prin Decizia penală nr. 173/ A, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la 20 mai 2004 în dosarul nr. 2635/P/2004.
Ca urmare hotărârea primei instanţe fost desfiinţată şi s-a procedat la rejudecarea cauzei, fiecare dintre cei doi inculpaţi fiind condamnat la câte 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
De asemenea instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 64 şi art. 71 C. pen., ca şi a dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), deducând din pedepsele aplicate perioadele în care inculpaţii au fost arestaţi preventiv.
Prin aceeaşi decizie s-a dat o altă soluţie şi în ceea ce priveşte latura civilă în sensul că:
- inculpaţii au fost obligaţi în solidar să plătească părţii civile despăgubirile în valoare de 1.800.000 lei,
- a fost înlăturată dispoziţia primei instanţe privind obligarea lui R.A. la restituirea către inculpatul C.F. a sumei de 531.000 lei şi
- s-a constatat că în urma recuperării ei, această din urmă sumă se impune a fi dedusă din valoarea totală (1.800.000 lei) a prejudiciului.
În considerentele deciziei s-a apreciat că sentinţa a fost pronunţată pe baza unei interpretări greşite a probatoriului administrat.
S-a reţinut astfel de către instanţa de apel că în speţă s-a făcut dovada că, la sugestia lui M.D.R., inculpaţii au acţionat de comun acord în scopul deposedării părţii vătămate de banii, pe care ulterior i-au împărţit între ei, după ce mai întâi C.F. l-a lovit pe R.A. în momentul în care acesta a început să strige, solicitând sprijinul poliţiei.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că ambii inculpaţi, urmează a răspunde penal pentru infracţiunea de tâlhărie, precum şi civil prin obligarea lor în solidar la plata banilor sustraşi, mai puţin suma găsită asupra lui C.F. şi care a fost restituită victimei în cursul urmăririi penale.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs în termen legal inculpaţii C.L.C. şi C.F., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, cu numărul de dosar 3388/2004.
În motivarea recursurilor lor ambii inculpaţi au susţinut că nu se fac vinovaţi de infracţiunea de tâlhărie ci numai de infracţiunile reţinute în sarcina lor de către prima instanţă, afirmând că au acţionat independent unul de celălalt.
În acest sens recurentul C.L.C. a relevat că a profitat de altercaţia dintre C.F. şi R.A. pentru a sustrage banii aflaţi în portofelul acestuia din urmă, din care 200.000 lei, i-a dat ulterior martorului M.D.R., care îi sugerase ideea furtului instigându-l în acest sens.
Acelaşi recurent a subliniat că nu a existat nici o înţelegere prealabilă între el şi C.F., cu care de altfel nu s-a mai întâlnit după ce a comis furtul.
La rândul său recurentul inculpat C.F. a arătat că activitatea sa infracţională se rezumă la loviturile, pe care le-a aplicat părţii vătămate, provocat de injuriile ce i-au fost adresate de R.A., nefiind în nici un mod implicat în sustragerea banilor acestuia din urmă.
În ceea ce îl priveşte intimatul parte-vătămată R.A. nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere, referitor la recursurile declarate în cauză.
Recursurile sunt nefondate.
În acest sens este de observat mai întâi că, potrivit propriilor declaraţii ale inculpaţilor şi ale părţii vătămate, activitatea infracţională s-a desfăşurat în condiţiile în care cei trei se găseau sub influenţa băuturilor alcoolice, la fel ca şi o parte dintre martori.
În acest context inadvertenţele, neconcordanţele ori retractările evidenţiate în depoziţiile unor martori, ca şi în declaraţiile părţii vătămate, ori ale inculpaţilor îşi găsesc o primă explicaţie în starea de ebrietate a celor menţionaţi.
O altă explicaţie rezidă în vădita solidaritatea pe care cei mai mulţi dintre martori au manifestat-o faţă de inculpaţi modificându-şi depoziţiile în faţa primei instanţe, pentru a coincide cu apărările acestora.
Atitudinea respectivilor martori este de altfel explicabilă dacă se ţine seama că aceştia se numărau, la fel ca şi inculpaţii, printre clienţii de la ora 3,00 noaptea, ai unor aşa numite baruri situate în apropierea Gării de Nord din Timişoara.
Faptul că printre aceştia se găseau şi minori, inclusiv unii in vârstă de 14 ani (H.P.) sau chiar de 12 ani (R.V.A.) este de asemenea ilustrativ cât priveşte statutul social al martorilor şi disponibilitatea lor de a coopera cu autorităţile.
Raportată la datele speţei analiza probelor presupunea deci identificarea şi înlăturarea elementelor probatorii distorsionate de factorii subiectivi mai sus enumeraţi, aşa cum de altfel a s-a şi procedat cu ocazia judecării cauzei în apel.
Prin comparaţie opţiunea instanţei de fond de înlăturare, ca neconcludent, a întregului material probatoriu nu îşi găseşte justificarea, dată fiind de exemplu concordanţa dintre declaraţiile pe care inculpatul C.L.C. şi martorul M.D.R. le-au dat în cursul urmăririi penale.
Acesta a fost de altfel primul element probatoriu care a permis stabilirea, în esenţă, a modului în care inculpaţii au acţionat pentru a-l deposeda pe R.A. de banii, pe care îi avea în portofel şi, respectiv, pentru a anihila prin violenţă încercările victimei de a-şi recupera bunurile ori de a cere ajutorul autorităţilor.
Respectivele probe atestă cu certitudine:
- faptul că deposedarea de portofel a victimei a fost efectuată de C.F.,
- împrejurarea că bani aflaţi în portofel au fost luaţi de C.L.C., care a dat o parte din ei lui M.D.R., iar restul i-a împărţit cu celălalt coinculpat precum şi
- exercitarea de către C.F. a unor violenţe asupra lui R.A., în momentul în care acesta, realizând că fusese deposedat de bunuri, a pretins restituirea lor de către inculpaţi şi a strigat solicitând intervenţia poliţiei.
Toate aceste împrejurări au fost relatate şi în faţa instanţei de fond de către martorul M.D.R., cu prilejul unei a doua audieri a sa, fiind de asemenea confirmate în detaliu prin depoziţii ale unor martori oculari, S.M. şi H.P., care nu au fost în nici un mod implicaţi în activitatea infracţională.
Retractarea de către inculpatul C.L.C. a recunoaşterii iniţiale, într-o vădită încercare de a separa propria activitate infracţională de aceea a lui C.F. este, în acest context probatoriu, irelevantă.
În ceea ce îl priveşte, inculpatul C.F., a adoptat încă de la urmărirea penală aceeaşi tactică contestând orice implicare a sa în sustragerea portofelului şi a banilor aparţinând lui R.A.
Nici chiar acest inculpat nu a fost însă pe deplin consecvent, recunoscând, în faţă instanţei de fond, anumite aspecte de fapt, pe care la urmărirea penală nu le menţionase.
Este de amintit în acest sens în special evocarea momentului în care partea vătămată s-a aflat practic numai în prezenţa celor doi inculpaţi şi a lui M.D.R., ceea ce a facilitat sustragerea portofelului ca şi exercitarea nestânjenită a unor acte de violenţă asupra victimei.
Aşa fiind încadrarea juridică dată de instanţa de apel respectivei activităţi infracţionale corespunde pe deplin prevederilor art. 221 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Prin urmare în speţă nu îşi găsesc incidenţa prevederile art. 3859 pct. 12, 17 sau 171 C. proc. pen., ca de altfel nici o altă dispoziţie cuprinsă în textul de lege amintit.
În consecinţă Curtea va face aplicarea art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingând recursurile ca nefondate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii urmează a fi obligaţi la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu menţiunea că onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii C.L.C. şi C.F., împotriva deciziei penale nr. 173 din 20 mai 2004 a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondate.
Obligă pe recurenţii inculpaţi să plătească statului câte 1.600.000 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare, sume în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în valoare de câte 400.000 lei şi care va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2004
| ← ICCJ. Decizia nr. 6145/2004. Penal. Art.200 alin.2; 189 alin.2... | ICCJ. Decizia nr. 6149/2004. Penal. Art.255 c.pen. Recurs → |
|---|
