ICCJ. Decizia nr. 6145/2004. Penal. Art.200 alin.2; 189 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6145/2004
Dosar nr. 2844/2004
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.M., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., reţinându-se ca stare de fapt că în perioada lunilor februarie - martie 2000, inculpatul a întreţinut repetate raporturi sexuale (anale) cu partea vătămată S.L. (11 ani), în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale; de fiecare dată inculpatul lega partea vătămată de mâini şi picioare.
Iniţial cauza a fost pe rolul Judecătoriei Mediaş, însă prin încheierea din data de 2 noiembrie 2000, Tribunalul Sibiu a admis cererea de recuzare a întregii instanţe a Judecătoriei Mediaş şi a trimis cauza spre judecare Judecătoriei Agnita.
Prin încheierea nr. 4827 din 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Făgăraş de la Judecătoria Agnita.
Judecătoria Făgăraş prin sentinţa penală nr. 212 din 23 mai 2001 a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., în art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 şi art. 82 C. pen.
Tribunalul Braşov, prin Decizia penală nr. 540/ A din 17 septembrie 2001, a admis apelurile declarate în cauză, a desfiinţat sentinţa penală a Judecătoriei Făgăraş şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa penală nr. 387 din 6 septembrie 2002, Judecătoria Făgăraş a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., în art. 197 alin. (3) C. pen. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa penală nr. 422 din 15 octombrie 2003, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., în art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.M. pentru comiterea acestei fapte penale.
Pentru comiterea infracţiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., a dispus, de asemenea, achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
A constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 14 februarie 2001 şi a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă S.L. prin reprezentant legal, dispunând a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că nu inculpatul a întreţinut act sexual anal cu partea vătămată S.L., minor în vârstă de 11 ani, în luna martie 2000, leziunile anale prezentate de aceasta la data de 20 martie 2000, când a fost examinată de medicul legist, fiind mai vechi de 30 de zile. Oricum, această faptă nu putea fi încadrată în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., ci în art. 201 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), infracţiunea în care s-a şi schimbat încadrarea juridică. De asemenea, s-a reţinut că, din probele administrate, nu rezultă că inculpatul ar fi legat-o pe partea vătămată şi, ca atare, fapta nu există.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul. Procurorul a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpat din art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., în art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art. 201 alin. (1) alin. (2) C. pen. şi art. 189 alin. (2) C. pen.;
- greşita constatare a perioadei arestării preventive a inculpatului.
Inculpatul a criticat hotărârea pentru greşita neacordare a daunelor morale, onorariu de avocat şi cheltuielile efectuate cu purtarea procesului.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 99/ Ap din 29 martie 2004, a admis apelul declarat de procuror şi a desfiinţat sentinţa atacată, în sensul că a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., în cea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi (3) C. pen. şi art. 13 din acelaşi cod, pentru care l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2000 a constatat graţiată în întregime pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege.
Totodată, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.L. şi obligă pe inculpat la plata sumei de 200.000.000 lei daune morale. Au fost respinse restul pretenţiilor.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de inculpat.
Instanţa de apel a reţinut din probele administrate în cauză şi anume din declaraţiile martorilor: R.A., S.L., tatăl părţii vătămate şi K.E., coroborate cu actele medico-legale anexate la dosar şi declaraţiile părţii vătămate S.L., că inculpatul a întreţinut cu partea vătămată, prin constrângere, act sexual anal în a doua jumătate a lunii februarie 2000 şi apoi, după circa două săptămâni a încercat din nou să întreţină un asemenea act, fiind surprins de martorul R.A.
Aceste două acte materiale, din care unul consumat şi altul în stare de tentativă, au fost încadrate în infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), text de lege în vigoare la data săvârşirii faptei.
În legătură cu încadrarea juridică a reţinut că deşi inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., Judecătoria Făgăraş, la care s-a strămutat cauza, prin sentinţa penală nr. 212 din 23 mai 2001, a schimbat încadrarea juridică din art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., în art. 200 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), motivând că lipsirea de libertate este absorbită de infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex în forma agravată prevăzută de alin. (3).
Cum această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 1313 din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Braşov, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleaşi judecătorii şi cum prin sentinţa penală nr. 387 din 6 septembrie 2002 s-a schimbat încadrarea juridică în art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., dispunându-se declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Braşov, se reţine că această instanţă a fost sesizată numai cu soluţionarea infracţiunii de viol, nu şi de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
Aşa fiind, s-a admis apelul procurorului, s-a desfiinţat în întregime sentinţa atacată şi s-a pronunţat o nouă hotărâre, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru care urmează a-l condamna pe inculpat.
La individualizarea judiciară a pedepsei s-a avut în vedere pericolul social concret accentuat al faptei, reflectat de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, de urmările pe care aceasta o are asupra dezvoltării psihice şi fizice a părţii vătămate, minor în vârstă de numai 11 ani. De asemenea, se va ţine seama şi de persoana inculpatului, fără antecedente penale, cu o poziţie procesuală nesinceră. Astfel, se apreciază ca fiind corespunzătoare pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii pe o durată de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat că pedeapsa principală este graţiată în întregime şi condiţionat şi se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 19 aprilie 2000 – 19 februarie 2001.
Persoana vătămată s-a constituit parte civilă, prin reprezentanţii legii, pentru sumele de: 2.000.000 lei daune materiale, reprezentând costul medicamentelor şi transport; 2.000.000 lei despăgubiri periodice, de la data săvârşirii faptei şi până la însănătoşire; 500.000.000 lei daune morale.
Având în vedere prejudiciul moral cauzat, s-a apreciat ca fiind îndestulătoare pentru repararea acestuia suma de 200.000.000 lei, astfel că, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea civilă.
Apelul inculpatului a fost respins, ca inadmisibil, cu motivarea că faptul că a fost achitat, îi dă dreptul la o acţiune separată, îndreptată împotriva statului, în condiţiile art. 504 C. proc. pen. şi nu prin hotărârea penală de achitare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi inculpatul.
Procurorul critică hotărârea pentru două motive şi anume:
- instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.;
- pedeapsa aplicată nu corespunde criteriilor generale de individualizare.
Inculpatul, prin recursul declarat a formulat mai multe motive de casare.
Prin primul motiv de casare, inculpatul susţine că în cauză sesizarea instanţei este lovită de nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece după întocmirea referatului de terminarea urmăririi penale de către organele de poliţie, procurorul a efectuat unele acte de urmărire penală, ascultarea inculpatului şi audierea unor martori, şi, astfel rechizitoriul în mod obligatoriu trebuia confirmat de prim procurorul parchetului, ceea ce însă nu s-a făcut.
Prin al doilea motiv de recurs se critică Decizia atacată pe considerentul că în mod greşit instanţa de apel a pronunţat condamnarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece din actele dosarului nu rezultă vinovăţia sa. În consecinţă, se solicită casarea deciziei şi menţinerea soluţiei de achitare pronunţată de instanţa de fond.
Prin al treilea motiv de casare, inculpatul critică Decizia atacată, pe motiv că în mod greşit instanţa de apel nu a dispus achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 C. pen.
Verificând Decizia criticată în raport cu motivele de casare formulate de procuror şi inculpat se constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, putând să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Pe de altă parte, potrivit art. 209 alin. ultim C. proc. pen., atunci când urmărirea este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta din urmă, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.
În cauza de faţă, procurorul, efectuând unele acte de urmărire penală prin audierea inculpatului şi a unor martori, a procedat conform dispoziţiilor menţionate mai sus, acest mod de a proceda, nu echivalează cu efectuarea urmăririi penale. În această situaţie, rechizitoriul nu trebuia confirmat de către prim procurorul parchetului.
Astfel fiind, urmează a se reţine că primul motiv de casare formulat de inculpat este nefondat şi se impune a se respinge.
În raport cu probele administrate este neîntemeiată şi critica formulată de inculpat prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Astfel, deşi inculpatul nu a recunoscut faptele ce i s-au pus în sarcină, totuşi instanţa de apel a reţinut în mod corect vinovăţia lui în ce priveşte săvârşirea infracţiunii menţionate, întrucât aceasta rezultă în mod neîndoielnic din declaraţia iniţială a martorului R.A., care l-a surprins pe inculpat, în locuinţa mamei sale, cum încerca să întreţină act sexual anal cu partea vătămată, aceasta fiind legată cu mâinile la spate, ocazie cu care l-a şi ameninţat că le va spune părinţilor părţii vătămate.
Depoziţia acestui martor se coroborează cu relatările părţii vătămate care a precizat că inculpatul în urmă cu circa 3-4 săptămâni, faţă de data dării declaraţiei, 17 martie 2000, l-a supus la act sexual anal, şi că după două săptămâni, acesta a încercat din nou să întreţină act sexual anal, ocazie cu care a intervenit sus-numitul martor, precum şi cu raportul de constatare medico-legal, în care se menţionează că partea vătămată prezenta la data examinării, 20 martie 2000, fisură anală la nivelul mucoasei, de tipul celor întâlnite la homosexualitatea pasivă, cu menţiunea că leziunea constatată este mai veche de 30 zile, faţă de data examinării, ceea ce nu contrazice cu nimic declaraţiile părţii vătămate.
Aceeaşi depoziţie se mai coroborează cu relatările martorului S.L., tatăl părţii vătămate, care arată că, la data de 16 martie 2000, a fost anunţat de martorul R.A., despre faptele comise de inculpat şi că tot acest martor a relatat aceleaşi fapte şi în ziua de 17 martie 2000, în prezenţa sa şi a martorului K.E., ocazie cu care a fost chemat inculpatul şi i-a cerut socoteală, fiind lovit de el, precum şi cu cele ale martorului K.E. care a arătat fapte şi împrejurări identice cu cele declarate de martorul S.L., adăugând în plus că, inculpatul în prezenţa acestora, a recunoscut că a încercat să-l „şmecherească" pe partea vătămată.
Este adevărat că martorul R.A. în toate celelalte declaraţii a încercat să înlăture răspunderea inculpatului şi a revenit asupra celor iniţial declarate, susţinând că nu a fost de faţă niciodată când inculpatul a vrut ori a încercat să întreţină act sexual cu partea vătămată. Prima declaraţie a acestuia, dată la urmărire penală, exprimă însă adevărul deoarece se coroborează întru-totul cu celelalte probe analizate mai sus, încât este legal procedeul instanţei de apel de a se fi întemeiat pe această declaraţie în stabilirea situaţiei de fapt.
Referitor la deosebirile ce se pretinde că există între declaraţiile succesive ale părţii vătămate (la urmărirea penală şi instanţa de judecată) cu privire la modul în care a fost agresat de inculpat, se constată că acestea nu au nici pe departe relevanţa ce li se atribuie, de a infirma că inculpatul a săvârşit faptele imputate, dimpotrivă din toate declaraţiile acesteia rezultă neîndoielnic că a fost supusă la două acte sexuale, din care unul consumat şi altul în stare de tentativă.
În ce-l priveşte pe inculpat, acesta a pretins că a fost bătut şi reclamat de tatăl părţii vătămate pentru a se răzbuna pe el, deoarece a fost nemulţumit în legătură cu repararea unui televizor de către o persoană prezentată de el.
Apărarea inculpatului este însă infirmată prin declaraţiile martorului T.I. care a arătat că nu au fost probleme cu reparaţia efectuată.
De altfel, instanţa de apel corect şi motivat a înlăturat apărarea inculpatului, arătând în concret de ce nu poate fi primită şi care sunt probele care contrazic acele susţineri.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, probele administrate dovedind vinovăţia inculpatului pentru infracţiunea examinată, aşa încât cererea de a se menţine soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă prin casarea deciziei atacată este nejustificată.
Astfel fiind, urmează a se reţine că şi acest motiv de casare este nefondat şi se impune a se respinge.
Neîntemeiat este şi motivul de casare formulat de procuror referitor la individualizarea pedepsei.
Cu privire la modul de individualizare a sancţiunii aplicate, instanţa de apel, reţinând în sarcina inculpatului infracţiunea sus-amintită şi condamnându-l la 5 ani închisoare, a pronunţat o pedeapsă care reflectă în mod corect gradul de pericol social al faptei şi al făptuitorului. Fixând această pedeapsă, rezultă că instanţa a avut în vedere, deopotrivă, împrejurările în care au fost comise faptele, urmările pe care acestea o au asupra dezvoltării psihice şi fizice a părţii vătămate, minor în vârstă de 11 ani, că inculpatul a fost nesincer în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, ca şi faptul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale. Procedând astfel, instanţa de apel a asigurat atât reeducarea inculpatului ca şi realizarea prevenirii generale.
Este însă întemeiat motivul de casare formulat de procuror vizând omisiunea pronunţării asupra infracţiunii prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
Din examinarea motivelor scrise ale procurorului şi a concluziilor orale ale acestuia consemnate în încheierea de şedinţă a instanţei de apel rezultă că, într-adevăr, prin apelul procurorului a fost criticată sentinţa şi cu privire la greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
Or, din partea expozitivă şi din dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest din urmă motiv de apel invocat de procuror şi deci nu s-a pronunţat asupra unei infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin actul de sesizare.
Argumentul curţii de apel în justificarea neexaminării acestui motiv de apel, anume că în urma declinării competenţei, Tribunalul Braşov a fost sesizat numai cu soluţionarea infracţiunii de viol, nu şi de lipsire de libertate în mod ilegal, este eronat pentru următoarele motive:
Aşa cum s-a arătat în rezumatul lucrărilor din dosar, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 200 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
Este exact că Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 212/2001, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., în cea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.
Din dispozitivul deciziei penale nr. 540/A/2001 a Tribunalului Braşov rezultă însă că această sentinţă a fost desfiinţată, dispunându-se rejudecarea cauzei. În lipsa altor precizări, în sensul că se menţin anumite dispoziţii ale hotărârii atacate sau că s-a dispus casarea numai cu privire la latura penală a cauzei, casarea este totală, chiar dacă motivarea soluţiei se referă numai la anumite aspecte ale cauzei. Aşa fiind, curtea de apel nu era îndreptăţită să constate că hotărârea a fost desfiinţată numai sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen. şi că, pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 C. pen., a cărei încadrare juridică a fost schimbată în art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., hotărârea ar fi fost menţinută.
Este de reţinut în plus că Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 387/2002, invocată de curte, a apreciat că numai fapta inculpatului încadrată în dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., ar constitui infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., sens în care a dispus aplicarea art. 334 C. proc. pen., cu consecinţa declinării cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
În sfârşit, mai trebuie avut în vedere că această din urmă instanţă, prin sentinţa penală nr. 422 din 15 octombrie 2003, a adoptat, de altfel, soluţii cu privire la ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului.
În raport de cele arătate, raţionamentul curţii de apel spre a justifica neexaminarea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este greşit, şi ca urmare soluţia acesteia de a nu se pronunţa asupra infracţiunii menţionate nu are nici un suport legal.
Cum, potrivit art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, Decizia atacată este contrară legii, fiind supusă cazului de casare înscris în art. 3859 alin. (1) pct. 171 din acelaşi cod.
În consecinţă, recursurile declarate sunt întemeiate, urmează a se admite, a se casa Decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunţării asupra infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., menţinându-se celelalte dispoziţii şi a se trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului declarat de procuror, sub acest aspect.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere şi critica formulată în recursul inculpatului cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 189 C. pen., care nu a fost analizată de această instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de către inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 99 din 29 martie 2004 a Curţii de Apel Braşov.
Casează Decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunţării de către instanţa de apel asupra infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
Trimite cauza pentru rejudecarea apelului sub acest aspect la Curtea de Apel Braşov.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6144/2004. Penal. Art.183 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6148/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
