ICCJ. Decizia nr. 6286/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6286/2004
Dosar nr. 53312004
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Aiud, prin sentinţa penală nr. 273 din 24 februarie 2004, a condamnat pe inculpatul C.T. la 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.
De asemenea, a prelungit măsura arestării preventive şi a dedus perioada executată de la 5 ianuarie 2004 la zi.
S-a reţinut că inculpatul, în noaptea de 31 decembrie 2003, prin constrângere fizică şi morală a întreţinut relaţii sexuale normale şi acte de perversiuni sexuale cu partea vătămată B.T.
Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia au respins ca nefondate apelul şi recursul declarate de inculpat.
Împotriva hotărârilor pronunţate P.G.P. a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza a II-a C. proc. pen., criticându-le pentru nelegalitate.
Se motivează în recursul în anulare că potrivit art. 197 C. pen., aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 89 din 21 iunie 2001, publicată în M. Of. nr. 338 din 26 iunie 2001, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Totodată, potrivit art. 201 alin. (4) C. pen., introdus prin aceeaşi ordonanţă, actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Noua reglementare, după modificarea art. 197 C. pen., prin OUG nr. 89 din 21 iunie 2001, nu mai precizează subiecţii infracţiunii de viol, legiuitorul utilizând formularea generică de „ act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex".
Ca urmare se concluzionează în sensul că subiectul activ al infracţiunii de viol poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile de responsabilitate penală, iar subiect pasiv al aceleiaşi infracţiuni poate fi de asemenea orice persoană, fără ca legiuitorul să facă vreo diferenţă între bărbat şi femeie.
Referitor la actul sexual, „de orice natură" instituie, în opinia recurentului, un tratament nediferenţiat a relaţiilor homosexuale şi a celor heterosexuale.
Se mai susţine că actul sexual „de orice natură", altul decât cel considerat firesc, nu reprezintă decât acte sexuale nefireşti şi care se sancţionează într-un text distinctiv, respectiv art. 201 C. pen.
În cauză, din probele administrate a rezultat că inculpatul, prin constrângere fizică şi morală a întreţinut raporturi sexuale normale şi acte de perversiuni sexuale cu partea vătămată, astfel că prin recursul în anulare se solicită condamnarea acestuia şi pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 201 alin. (1) şi (4) C. pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracţiunea de viol în infracţiunile concurente de viol şi perversiuni sexuale.
O altă critică vizează omisiunea instanţelor de a aplica inculpatului pedeapsa complementară a interziceri unor drepturi, în condiţiile în care infracţiunea de viol pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 7 ani şi 6 luni închisoare este sancţionată de legiuitor cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Înalta Curte, analizând hotărârile pronunţate, respectiv actele şi lucrările de la dosar, în raport cu motivele recursului în anulare, constată că recursul în anulare este întemeiat numai în ceea ce priveşte omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările comise şi persoana făptuitorului, această pedeapsă este necesară.
Pe de altă parte aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea o prevede expres, iar pedeapsa principală aplicată de instanţă este de cel puţin 2 ani.
În speţă inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., infracţiune pentru care legea prevede ca sancţiune, pe lângă pedeapsa principală a închisorii de la 3 la 10 ani şi o pedeapsă complementară constând în interzicerea unor drepturi.
Instanţa de fond a omis să aplice pedeapsa complementară, iar instanţele de control judiciar sesizate doar cu apelul şi respectiv recursul inculpatului nu au putut să îndrepte greşeala primei instanţe, astfel încât Înalta Curte sesizată pe calea extraordinară a recursului în anulare, îl va admite sub acest aspect şi va aplica inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol o pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi, în baza art. 65 C. pen.
În ce priveşte critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., în sensul schimbării încadrării juridice şi condamnarea inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunii de perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. (1) şi (4) C. pen., este de observat că actele de urmărire penală, respectiv procesul verbal de începere a urmăririi penale din 1 ianuarie 2004, confirmat de procuror la 3 ianuarie 2004, referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale şi ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, ambele din 5 ianuarie 2004, procesul verbal de prezentare a motivului de urmărire penală din 19 ianuarie 2004 au fost efectuate avându-se în vedere încadrarea juridică, prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen.
După prezentarea materialului de urmărire penală a fost sesizată instanţa de judecată prin rechizitoriu, avându-se în vedere aceeaşi încadrare juridică, iar judecarea inculpatului s-a făcut pentru infracţiunea de viol, în raport de care acesta şi-a formulat toate apărările.
Relevant este şi faptul că pe parcursul judecăţii în primă instanţă, reprezentantul Parchetului nu a invocat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., în sensul reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) în concurs cu cea de perversiuni sexuale, limitându-se la a susţine încadrarea juridică din actul de investire a instanţei şi a pus concluzii de condamnare a inculpatului numai pentru infracţiunea de viol.
Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica referitoare la greşita condamnare a inculpatului pentru o singură infracţiunea, cea de viol.
A admite contrariul înseamnă a se produce o vătămare gravă a drepturilor inculpatului, ajungându-se la o eventuală condamnare a acestuia pentru o faptă pentru care nu s-au făcut acte de urmărire penală, iar instanţa nu a fost sesizată cu respectarea dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea de perversiuni sexuale.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a admite recursul în anulare, a casa în parte hotărârile pronunţate, numai cu privire la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, şi în temeiul art. 65 C. pen., va interzice inculpatului exercitarea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 273 din 24 februarie 2004 a Judecătoriei Arad, deciziei penale nr. 142 din 5 aprilie 2004 a Tribunalului Alba şi deciziei penale nr. 547 din 29 iunie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul C.T.
Casează hotărârile atacate, numai cu privire la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de art. 65 C. pen.
În baza art. 65 C. pen., interzice inculpatului exercitarea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6322/2004. Penal. întreruperea executării... | ICCJ. Decizia nr. 6289/2004. Penal. întrerupere executării... → |
|---|
