ICCJ. Decizia nr. 6425/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6425/2004
Dosar nr. 5409/2004
Şedinţa publică din 2 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1599 din 21 octombrie 1959 a fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 37 din 8 ianuarie 1960 a fostului Tribunal Regional Galaţi, inculpaţii S.Ş. şi S.V. au fost condamnaţi fiecare la câte un an închisoare corecţională pentru infracţiunea de deţinere ilegală de metale preţioase prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art. 157 C. pen. (text anterior). Totodată, s-a dispus în temeiul art. 80 C. pen. (text anterior), confiscarea în favoarea statului a unui număr de 8 bucăţi monezi de aur.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că inculpaţii au deţinut la domiciliul lor până la data de 29 iulie 1959, contrar dispoziţiilor legale, 8 monede de aur.
Fostul Tribunal Regional Galaţi a respins recursurile declarate.
Împotriva acestor hotărâri Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare pe motiv că hotărârile instanţelor au fost pronunţate cu încălcarea legii.
Sub acest aspect s-a reţinut că dispoziţiile art. 1, 2, 3 şi 14 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 80 pct. 3 C. pen. anterior, erau în contradicţie atât cu art. 15 şi 17 din Constituţia României din 1923, cu art. 8 şi art. 9 din Constituţia României adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituţia din anul 1952, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor omului, proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U., deoarece cetăţenii români erau lipsiţi în mod abuziv de proprietăţile lor, contravenind cu legea fundamentală română în vigoare atât la data încriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate cât şi la data condamnării.
Mai mult, pedeapsa confiscării, ca măsură de siguranţă pe lângă pedeapsa închisorii era menită să aducă atingere dreptului de proprietate.
Ca atare, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor şi normelor legii fundamentale având caracter neconstituţional.
Întrucât scopul urmărit a fost cel de protejare a propriei averi împotriva efectelor legii nr. 284/1947 esenţialmente neconstituţională prin suprimarea dreptului fundamental de proprietate, fapta respectivă nefiind prevăzută de legea penală, se impune aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen. şi înlăturarea măsurii de siguranţă a confiscării monedelor respective.
Pentru aceste motive, procurorul a pus concluzii de admitere a recursului în anulare.
Recursul în anulare este fondat.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate se constată următoarele:
Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 284 din 15 august 1947 persoanele fizice sau juridice, având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, C.E.C. - uri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută străină în ţară şi străinătate erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R. contra plată în lei la cursul oficial.
Aceeaşi obligaţie revenea, potrivit art. 5 şi celor care dobândeau astfel de valori pe altă cale decât în baza unei autorizaţii şi după intrarea în vigoare a legii.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani şi amendă egală cu încâtitul valorilor confiscate fără a se putea acorda circumstanţe atenuante.
Aceste dispoziţii incriminatorii şi care prevăd măsura de siguranţă a confiscării monedelor de aur ce constituiau proprietatea inculpaţilor, contraveneau dispoziţiilor menţionate mai sus şi anume prevederile constituţionale în vigoare la data adoptării şi aplicării acelor acte normative precum şi declaraţiei universale a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948.
În acest sens prin art. 15 şi 17 din Constituţia României din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944, privind drepturile românilor, s-a statuat că „proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât printr-o cauză de utilitate publică".
În acelaşi sens, art. 8 din Constituţia din 1948 prevedea că „proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de protecţie specială şi că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
Ulterior Constituţia din 1952 a prevăzut şi ea prin art. 12 că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei utilitare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege".
Totodată, potrivit art. 17 din Declaraţia universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că „orice persoană are dreptul la proprietate" şi că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum au evoluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit de normele dreptului internaţional se constată că dispoziţiile susmenţionate ale Legii nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetăţeanul român de proprietatea sa, fiind astfel neconstituţionale în raport cu însăşi legea fundamentală română în vigoare, atât la data încriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate cât şi la data condamnării.
În consecinţă, Legea nr. 284/1947 prin care s-a suprimat un drept fundamental, cel de proprietate era de neacceptat într-o ordine juridică firească şi nu putea produce efectele pentru care a fost edictată.
Examinarea concordanţei acestei legi penale (în prezent abrogată) cu legea fundamentală sub imperiul căreia a fost adoptată şi aplicată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizată cu prezentul recurs în anulare. Această prerogativă este consfinţită de Constituţia României şi de cadrul procesual actual.
Într-adevăr conform dispoziţiilor art. 146 din Constituţia României aşa cum a fost modificată şi art. 10 şi 11 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională nu este competentă să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederile constituţionale existente la data adoptării lor şi nici să verifice modul în care au fost aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr. 284/1947, abrogată, în prezent.
Aceasta duce la concluzi că instanţa judecătorească soluţionând conflictul de drept penal dedus judecăţii, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de faţă, este îndreptăţită să constate, caracterul neconstituţional al Legii nr. 284/1947, act normativ ce incriminează fapta de nepredare, necedare ori nedeclarare a aurului şi a altor valori.
Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpatul a fost comerciant şi a realizat venituri, printre care monede de aur în scop de tezaurizare, pe care le-a păstrat la domiciliul său. Deoarece scopul urmărit de el a fost cel de protejare a averii proprii, împotriva Legii nr. 284/1947 esenţialmente neconstituţională prin suprimarea dreptului său de proprietate, Curtea urmează a constata că fapta sa nu era prevăzută de legea penală.
Pe de altă parte, din dosar rezultă că inculpaţii au achiziţionat 8 monede din aur între care şi 2 ducaţi mici austrieci găuriţi, care erau exceptaţi de la obligaţia predării prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947.
Faţă de aceste considerente instanţa, constatând că sunt întrunite cerinţele art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., în baza art. 4141 cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu privire la greşita condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art. 157 C. pen.; va face aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. pen. şi se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 80 C. pen., anterior referitoare la măsura de siguranţă a confiscării.
Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 1599 din 21 octombrie 1959 a fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila şi a deciziei penale nr. 37 din 8 ianuarie 1960 a fostului Tribunal Regional Galaţi, privind pe inculpatul S.Ş.
Casează hotărârile atacate cu privire la greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 14 din Legea nr. 284/1947, combinat cu art. 157 C. pen., anterior şi la măsura de siguranţă a confiscării.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul S.Ş. pentru infracţiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 14 din Legea nr. 284/1947 combinat cu art. 157 C. pen. anterior.
Înlătură măsura de siguranţă a confiscării corpurilor delicte prevăzută de art. 80 C. pen. anterior.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6468/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6429/2004. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
