ICCJ. Decizia nr. 738/2004. Penal. Art.211 alin.1 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 738/2004
Dosar nr. 2279/2003
Şedinţa publică din 6 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 759/ P din 8 august 1995, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpaţilor:
- G.F. şi
- G.S., pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în luna aprilie 1995, inculpaţii G.F. şi G.S., împreună cu inculpatul C.G. (condamnat în cauză), prin acte de violenţă şi ameninţare au deposedat partea vătămată B.G. de patru autoturisme şi 100 tone de aluminiu.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa penală menţionată, rejudecând cauza în fond, după casare, printre altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii G.F. şi G.S., pentru infracţiunile deduse judecăţii.
Tribunalul Bucureşti a respins apelurile declarate de inculpatul C.G. şi de procuror.
Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul procurorului şi a schimbat temeiul juridic al achitării inculpaţilor G.F. şi G.S. din art. 10 alin. (1) lit. c) în art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Împotriva acestor hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare susţinând că, în mod greşit instanţele au dispus achitarea inculpaţilor G.F. şi G.S. comiţând o gravă eroare de fapt.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea constituie infracţiunea de tâlhărie.
Din probele administrate în cauză a rezultat că, la 3 aprilie 1995, în timp ce partea vătămată B.G. se afla la sediul firmei aparţinând martorului L.D. a fost acostată de inculpatul C.G. însoţit de coinculpaţii G.F. şi G.S., care a ameninţat-o cu răpirea soţiei şi a copilului, dacă nu îi va restitui o pretinsă datorie de 2 milioane dolari. Pentru ca ameninţarea să fie credibilă, inculpaţii şi-au arătat armele pe care le aveau asupra lor.
Ulterior, la sediul firmei administrate de partea vătămată SC B.R. SA Turnu Măgurele, au venit inculpaţii înarmaţi, şi, reiterând ameninţările, au solicitat, în contul presupusei datorii, marfa aflată în depozitele societăţii, precum şi autovehiculele firmei.
Partea vătămată B.G. a arătat în declaraţiile sale că „cei doi inculpaţi se uitau foarte urât" la el şi la soţia sa, că „purtau de fiecare dată, la brâu armament" şi că în scopul intimidării, inculpatul G.F., care se prezentase la sediul societăţii pentru a ridica o pretinsă factură, „avea în mână o şapcă din care, din întâmplare, i-a căzut un pistol".
Martora B.A., soţia inculpatului, confirmând presiunile psihice la care au fost supuşi soţul şi familia sa, a arătat că, de teama ameninţărilor, a locuit o perioadă de timp la o cunoştinţă şi că de fiecare dată când inculpaţii veneau la sediul firmei administrate de partea vătămată „purtau armele la vedere".
Martorul H.V., şoferul părţii vătămate B.G., a fost persoana care a participat nemijlocit la „negocierile" dintre părţi, şi, dându-şi seama de pericolul ce planează asupra familiei acesteia, a sfătuit-o pe B.A. ca împreună cu familia să părăsească pentru o perioadă de timp domiciliul.
Pentru a crea o aparenţă de legitimitate modului în care a intrat în posesia bunurilor sustrase (autoturismele societăţii şi cantităţi importante de aluminiu), inculpatul C.G. (condamnat în cauză) i-a cerut părţii vătămate să modifice factura întocmită, având ca obiect vânzarea de aluminiu către o anumită societate comercială, SC S. SA.
Martorul G.M., în calitate de contabilă la SC B.R. SA, a relatat modalitatea în care actele de vânzare-cumpărare au fost întocmite din dispoziţia inculpatului C.G., înscriind în documentele contabile menţiuni false, dictate de acesta.
Deşi martorii O.A.I., S.S. şi H.V., salariaţii societăţii comerciale administrate de partea vătămată, au recunoscut pe inculpaţii G.F. şi G.S. ca fiind persoanele ce însoţeau pe inculpatul C.G. şi care au ridicat autoturismele firmei de la sediu, totuşi din declaraţiile lor nu rezultă atitudinea ameninţătoare prin care aceştia au obligat partea vătămată să le predea.
Pe de altă parte, partea vătămată B.G., deşi până în acel moment susţinuse că inculpaţii au manifestat faţă de el o atitudine ameninţătoare, exprimată în folosirea unui ton ridicat, „priviri urâte" şi ţinerea la vedere a armamentului, la confruntarea cu inculpatul G.S. a susţinut că acesta nu l-a ameninţat.
Valorificând această ultimă declaraţie a părţii vătămate care nu mai concordă cu susţinerile sale iniţiale sau cu cele ale martorilor B.A. şi G.M., instanţele au conchis că nu se poate reţine, pentru nici unul dintre inculpaţi, utilizarea ameninţării.
Acest caracter parţial contradictoriu şi totodată lacunar al probatoriului administrat în cursul urmăririi penale ar fi putut fi înlăturat prin electuarea unor confruntări şi aprofundarea unor detalii semnificative ale probaţiunii deja existente.
Acest demers s-ar fi impus dincolo de depoziţiile fluctuante ale părţii vătămate şi de faptul că, pe tot parcursul cercetărilor, inculpaţii au încercat să împiedice stabilirea corectă a împrejurărilor în care au fost comise faptele.
La rândul lor, instanţele de judecată nu au manifestat rol activ în aflarea adevărului.
Motivarea soluţiei de achitare a instanţei de fond, în sensul că „tonul ridicat folosit nu constituie ameninţare potrivit dispoziţiilor art. 211 C. pen.", poate fi plauzibilă, în principiu, dar nu în situaţia în care acesta este întărit de un comportament ostentativ, care denotă duritate şi agresivitate.
Instanţele de control nu au dovedit perseverenţă în elucidarea situaţiei de fapt şi nu au apreciat corect probele administrate, atâta vreme cât au considerat că „portul armelor de către inculpaţi nu constituie ameninţare dacă nu au fost folosite".
Or, pentru stabilirea cu certitudine a existenţei elementului material al infracţiunii de tâlhărie, în sensul că ameninţările proferate de inculpaţi constituiau un pericol iminent pentru familia părţii vătămate, trebuiau administrate toate probele necesare.
În vederea stabilirii fără dubiu a vinovăţiei inculpaţilor G.F. şi G.S. în săvârşirea complicităţii la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., se impune reaudierea inculpaţilor C.G. (condamnat în cauză), G.F. şi G.S., precum şi a părţii vătămate B.G. şi martorului H.V. Totodată, trebuie să se efectueze confruntări între partea vătămată şi martorele B.A. şi G.M. pe de o parte şi inculpaţi pe de altă parte, precum şi între aceştia din urmă şi martorii H.V., O.A. şi S.S.
Deoarece aceste acte procedurale nu pot fi efectuate cu celeritate de către instanţele de judecată, conform art. 333 C. proc. pen., cauza va fi restituită la procuror.
În consecinţă, urmează să se admită recursul în anulare, să se caseze hotărârile pronunţate şi să se restituie cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru completarea urmăririi penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 576 din 15 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deciziei penale nr. 1849/ A din 23 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi deciziei penale nr. 974 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpaţii G.F. şi G.S.
Casează cele trei hotărâri menţionate şi în baza art. 333 C. proc. pen., restituie dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru completarea urmăririi penale.
Onorariul apărătorului din oficiu, pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 737/2004. Penal. Art.20, 174 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 739/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
