ICCJ. Decizia nr. 1089/2005. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1089/2005
Dosar nr. 6029/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
La data de 19 ianuarie 2004, partea vătămată P.M. a formulat plângere penală solicitând efectuarea de cercetări faţă de judecătorul D.D., din cadrul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că, la termenul din data de 23 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea cauzei civile având ca obiect divorţ, în dosarul nr. 6576/2003 în care acesta avea calitate de pârât, nu a auzit când preşedinta completului de judecată a anunţat următorul termen de judecată, precum şi în aceea că pentru termenul din 17 decembrie 2003 nu a fost citat.
Prin rezoluţia nr. 1139/P/2004 din 31 mai 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.D., judecător la Judecătoria sectorului 6 Bucureşti pentru infracţiunea, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Pentru a dispune în sensul arătat, s-a reţinut că prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, la data de 19 iunie 2003, formând obiectul dosarului nr. 6576/2003, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe P.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 4 octombrie 1997 şi înregistrată sub nr. 2157 la Consiliul Local al sectorului 6 Bucureşti, din culpa exclusivă a pârâtului, încredinţarea spre creştere şi educare a minorei M., precum şi revenirea la numele anterior.
La data de 31 iulie 2003, pârâtul a depus la rându-i acţiune de divorţ.
S-a dispus conexarea dosarului nr. 78888/2003 la dosarul nr. 6576/2003.
Prin sentinţa nr. 9238 din 17 decembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 6576/2003, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis acţiunea principală şi în parte acţiunea conexă.
Sentinţa a fost pronunţată de judecătorul D.D.
Cauza a parcurs întreg ciclul procesual, ca urmare a apelului şi recursului declarate de P.M.
Cu privire la susţinerile petentului, reţinând dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., organul de urmărire penală a constatat că faptele judecătorului menţionat nu sunt de natură penală.
Prin rezoluţia nr. 2477/II/2/2004, plângerea părţii vătămate împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că judecătorul a respectat integral dispoziţiile procedurale în cauză şi că, eventuala necunoaştere a acestora de către petent nu sunt imputabile magistratului.
Împotriva celor două rezoluţii, partea vătămată P.M. a formulat plângeri.
Plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 1139/P/2004 a format obiectul dosarului nr. 3296/2004 care a fost conexat la dosarul nr. 2751/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 2477/II-2/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Criticile priveau pretinse erori procedurale şi de judecată în dosarul nr. 6576/2003 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, soluţionat prin sentinţa nr. 9238 din 17 decembrie 2003.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 116 din 13 octombrie 2004, a respins plângerea formulată de petentul P.M., ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că petentul, prezent la termenul din 23 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ, nu mai trebuia citat pentru termenul următor, conform dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. pen.
Drept urmare, neprezentarea sa la termenul din 17 decembrie 2003, când au avut loc dezbaterile în fond şi s-a pronunţat sentinţa menţionată, nu putea împiedica soluţionarea cauzei civile, câtă vreme cercetarea judecătorească se finalizase, iar citarea părţilor era legal îndeplinită şi, pe de altă parte, nu poate conduce la reţinerea în sarcina magistratului a săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, aşa încât în mod legal s-a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale.
Pe de altă parte, petentul a atacat sentinţa civilă cu apel şi apoi cu recurs.
Or, neobţinerea satisfacţiei pe cale civilă nu poate conduce la existenţa unor indicii de săvârşire a unei fapte penale.
Împotriva hotărârii penale petentul P.M. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Criticile privesc în esenţă stabilirea eronată a situaţiei de fapt şi pronunţarea hotărârii în lipsa petentului.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Din partea introductivă a sentinţei atacate rezultă că, într-adevăr, petentul nu a fost prezent în instanţă la termenul din 13 octombrie 2004, fixat pentru judecarea plângerii formulate de acesta împotriva soluţiei de netrimitere în judecată.
Din actele dosarului rezultă că procedura de citare cu petentul a fost legal îndeplinită. Drept urmare, în raport de dispoziţiile art. 291 C. proc. pen., recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.
În fine, celelalte critici ale recurentului privesc nemulţumirea acestuia faţă de modul de soluţionare a cauzei civile.
Recursul este nefondat şi sub aspectul acestor critici şi nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
Examinând cauza sub acest aspect şi constatând că nu se relevă indicii săvârşirii unei infracţiuni, în mod judicios prima instanţă a dispus în sensul respingerii plângerii şi menţinerii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Petentul a susţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Or, actele dosarului relevă îndeplinirea corespunzătoare de către magistratul menţionat a atribuţiilor de serviciu, în limitele competenţei atribuite prin lege.
Petentul a susţinut că interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de procedură şi de judecată, înregistrate în soluţionarea cauzei civile.
Însă, sub un prim aspect, eventualele erori de judecată sau greşeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar şi sunt remediate prin soluţionarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condiţiile legii procesual civile.
Totodată, în măsura în care în activitatea de judecată, fără intenţia de a păgubi, neinvocată şi neprobată în cauză, s-ar produce erorile menţionate ce pot face obiectul căilor de atac, acestea nu constituie infracţiune.
Or, când fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, nu există răspundere penală.
Aşadar, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o.
În fine, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de către instanţa penală.
Legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura egalitatea în faţa legii, prin protecţia judiciară oferită imparţial, de natură a consolida situaţia juridică a titularului unui drept.
Este adevărat însă că hotărârile judecătoreşti pot conţine erori de judecată, cu referire la raţionamente jurisdicţionale eronate, aplicarea greşită a legii sau neobservarea unora dintre condiţiile formale, prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii.
Din acest motiv, legea procesual civilă a recunoscut părţilor posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor şi noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinate de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, admisibilitatea, legalitatea şi temeinicia unei căi de atac este examinată şi corespunzător dispoziţiilor art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşadar, noua perspectivă a accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, concordante cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, revizuită, lipseşte legea procesuală de acele zone de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte şi admisibile.
Aşa fiind, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele legal prevăzute, cu referire la cenzurarea în instanţă penală a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în materie civilă şi pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea competenţei altei instanţe, este nelegală şi, din acest motiv, constituie caz de casare, deopotrivă, în procedura civilă şi procedura penală.
Drept urmare, plângerea formulată de petentul P.M. în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., apare ca inadmisibilă în măsura în care acesta vizează cenzurarea de către instanţa penală a hotărârii irevocabile, pronunţate în materie civilă.
De altfel, erorile jurisdicţionale invocate de petent au fost examinate în procesul civil, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă, constatându-se a fi neîntemeiate.
În acelaşi timp, sesizată cu plângerea formulată de petent, conform art. 2781 C. proc. pen., prima instanţă a constatat că magistratul menţionat şi-a exercitat atribuţiile conferite de lege, în limitele acesteia, faptă neprevăzută de legea penală şi, în consecinţă, a apreciat judicios că soluţia de netrimitere în judecată este legală şi temeinică.
Drept urmare, faţă de cele arătate şi în lipsa altor probe care să infirme situaţia de fapt expusă, respingând plângerea formulată de petentul P.M., prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.M. împotriva sentinţei penale nr. 116 din 13 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1088/2005. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1090/2005. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
