ICCJ. Decizia nr. 1188/2005. Penal. Art.211 alin.1 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1188/2005
Dosar nr. 6361/2004
Şedinţa publică din 17 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1036 din 31 august 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnatul M.F. referitor la sentinţa penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut că, prin cererea formulată, M.F. a solicitat rejudecarea dosarului penal nr. 34/1998 în care s-a pronunţat sentinţa nr. 191 din 23 aprilie 1999 de către Tribunalul Bucureşti, secţia II-a penală.
În motivarea cererii, petentul a arătat că a fost judecat şi condamnat în lipsă la o pedeapsă rezultantă de 14 ani închisoare, pentru săvârşirea unor infracţiuni de tâlhărie (cererea vizând numai rejudecarea faptei din data de 3 februarie 1998, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 14 ani închisoare). A mai susţinut că pentru executarea pedepsei la care a fost condamnat, statul Român a formulat cerere de extrădare şi a fost expulzat din Canada la data de 18 iulie 2001.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.
În şedinţa din 16 martie 2004, petentul condamnat a precizat că procesul s-a judecat în lipsa sa, nefiind prezent la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 1999 şi nici la un alt termen sau la pronunţarea hotărârii întrucât a părăsit România la 8 octombrie 1997, ajungând în Canada, de unde a fost expulzat la 18 iulie 2001.
Faţă de relaţiile comunicate de Ministerul Justiţiei şi Biroul Naţional Interpol, prin încheierea din 6 iulie 2004, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., cu referire la art. 405 – art. 408 din acelaşi cod, astfel că a admis în principiu cererea de rejudecare.
S-a constatat că, în cauză s-au produs dovezi din care rezultă, că petentul condamnat a părăsit teritoriul României şi a intrat în Canada la data de 8 noiembrie 1997, anterior pronunţării instanţei de judecată, după care a fost declanşată procedura de extrădare, pe parcursul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. 34/1998 şi înainte de judecarea definitivă a cauzei.
În acest sens s-a reţinut că, a fost expediată cererea de extrădare la data de 24 iunie 1998 în baza mandatului de arestare preventivă nr. 358 din 4 mai 1998, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar petentul a fost predat autorităţilor române la data de 18 iulie 2001, după soluţionarea fondului cauzei, aşa încât este incontestabil că acesta nu a participat la procesul penal ce se afla pe rolul instanţei, fiind judecat în lipsă.
În faţa instanţei de judecată, petentul a susţinut că nu a săvârşit fapta de tâlhărie din data de 3 februarie 1997, pentru care a fost condamnat la 14 ani închisoare (descrisă la pct. 7 din rechizitoriu) şi înţelege să facă dovada nevinovăţiei sale atât cu scrisoarea ce i-a comunicat-o D.C., condamnat în aceeaşi cauză, prin care recunoaşte că autorul infracţiunii este o altă persoană şi cu declaraţia acestuia din urmă, solicitând audierea lui.
Instanţa a respins cererea petentului condamnat, prin care a solicitat audierea lui D.C., considerând, conform art. 405 alin. (2) C. proc. pen., că nu este necesară administrarea din nou a probelor care au fost efectuate în cursul primei judecăţi.
La dosarul cauzei a fost ataşat dosarul D.G.P. nr. 152028 din 27 aprilie 2004 ce cuprinde plângerea penală formulată de petent împotriva lui D.C. pentru fals în declaraţii.
Analizând motivele invocate de condamnat, instanţa a apreciat că hotărârea de condamnare ce vizează fapta de la pct. 17 din rechizitoriu este temeinică, fiind bazată şi pe alte probe decât declaraţia coinculpatului D.C., aşa încât revenirea acestuia asupra declaraţiilor date nu duce la înlăturarea vinovăţiei petentului condamnat, susţinerile sale reprezentând de fapt o prelungire a probaţiunii referitoare la o faptă deja cunoscută şi verificată de instanţe. Aşa cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză, s-a stabilit cu certitudine că, în ziua de 3 februarie 1997, inculpaţii M.F. şi M.I. au lovit cu bâtele pe partea vătămată R.P.M. care se afla lângă autoturismul său, parcat în faţa blocului în care locuia, după care i-au sustras o geantă ce conţinea 20.000 dolari S.U.A. şi diferite acte, după care au părăsit locul faptei în fugă şi s-au îndreptat spre autoturismul BMW ce-i aştepta şi era condus de inculpatul D.C.
Întrucât partea vătămată a pornit în urmărirea agresorilor, D.F., pentru a-şi asigura scăparea, a tras mai multe focuri cu un pistol spre picioarele părţii vătămate, cauzându-i vătămări corporale ce au necesitat 50 – 55 zile de îngrijiri medicale.
Sub acest aspect, reţine instanţa, sunt relevante declaraţiile martorei B.E. care se coroborează cu declaraţiile martorilor Ş.M.I. şi T.E., aceştia edificând traseul urmat de agresori în timpul şi după comiterea faptei, până la momentul părăsirii zonei, traseu ce corespunde declaraţiilor date de coinculpatul D.C. şi care a fost reconstituit în prezenţa martorului asistent D.C.
În acelaşi sens este şi declaraţia martorului O.B., care deşi nu a asistat la incident, îi cunoştea pe cei trei inculpaţi, relatând aspecte ce confirmă declaraţiile martorilor sus-menţionaţi cu privire la vestimentaţia inculpaţilor, existenţa unei arme, a autoturismului BMW cu număr de Arad şi chiar o discuţie purtată cu inculpatul M.V.I. prin care recunoaşte săvârşirea faptei.
Astfel fiind, motivează instanţa, scrisoarea prin care condamnatul D.C. a revenit asupra declaraţiilor de la urmărirea penală şi a celor din faţa instanţei nu are nici o relevanţă probatorie, ansamblul probator al cauzei fiind concludent în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei petentului condamnat.
Mai mult, arată instanţa, nu poate fi omis nici faptul că prin Decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis apelul declarat de parchet şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, art. 279 C. pen., reţinută în sarcina lui M.F. prin rechizitoriu, punctele 4 şi 7.
După rejudecare s-a reţinut existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului M.F., pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 C. pen., săvârşită la data de 3 februarie 1997 şi descrisă la punctul 7 din rechizitoriu, fiind pronunţată sentinţa penală nr. 364 din 18 aprilie 2002, care a rămas definitivă.
Întrucât inculpatul a fost predat autorităţilor române la data de 18 iulie 2001, în cursul rejudecării, a fost prezent în instanţă şi a folosit căile de atac împotriva soluţiei de condamnare şi pentru această faptă aflată în strânsă legătură cu infracţiunea de tâlhărie din data de 3 februarie 1997, pentru care a solicitat rejudecarea în cauza de faţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 771 din 26 octombrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul formulat de condamnat împotriva sus-menţionatei sentinţe.
Declarând recurs, condamnatul a reiterat motivele de apel, susţinând că hotărârile pronunţate sunt nelegale întrucât au respins cererea sa de rejudecare, deşi nu a fost prezent la nici un termen de judecată atunci când cauza a fost soluţionată în fond şi în căile de atac, aceasta cu atât mai mult cu cât scrisoarea coinculpatului D.C. îl disculpă.
Recursul este nefondat.
Deşi nu s-a indicat prin cererea de recurs motivul de casare prevăzut de lege, acesta nu poate fi decât cel menţionat în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.: „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii".
Este de observat că instanţa de fond a respectat dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., care fac trimitere la art. 405 – art. 408 din acelaşi cod.
Astfel, după ce a stabilit că petiţionarul M.F. a fost judecat în lipsă, fiind extrădat după pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la cererea sa a admis în principiu cererea de rejudecare şi a reexaminat dosarul în care au fost pronunţate hotărârile de fond, apel şi recurs.
Constatând că probele efectuate cu ocazia judecării fondului cauzei sunt complete şi converg în stabilirea vinovăţiei petiţionarului cu privire la fapta de tâlhărie din 3 februarie 1997, în mod corect instanţa a stabilit că nu este necesară readministrarea acestor probe, făcând astfel aplicarea art. 405 alin. (2) C. proc. pen.
De altfel, scrisoarea pe care petiţionarul o evocă a fost scrisă de D.C. cu mult după expulzarea petiţionarului (ea nu poartă nici o dată), întrucât acesta a formulat cererea de rejudecare abia la 6 ianuarie 2004 (expulzarea a avut loc la 18 iulie 2001) şi s-a referit numai la fapta din 3 februarie 1997 pentru care a fost condamnat la pedeapsa cea mai mare (14 ani închisoare), ceea ce demonstrează un interes pentru evitarea executării acestei pedepse (pentru celelalte 9 infracţiuni de tâlhărie a fost condamnat la pedepse cuprinse între 5 şi 7 ani închisoare).
În acest context, corect instanţele au constatat că, pe fond, cererea de rejudecare este nefondată şi au respins-o ca atare.
Întrucât şi recursul este nefondat, urmează a fi respins cu consecinţa obligării petiţionarului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 771 din 26 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1132/2005. Penal. întrerupere executare... | ICCJ. Decizia nr. 1204/2005. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs → |
|---|
