ICCJ. Decizia nr. 1306/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 7 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului D.K., în temeiul prevederilor art. 3002C. proc. pen., combinat cu art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.
împotriva încheierii din 7 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.K. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856și art. 3857alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, inculpatul D.K., poreclit M. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și deținere de droguri pentru consum propriu în formă continuată, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în sarcina acestuia s-a reținut că, în urma unei percheziții efectuate la domiciliul său din comuna Chitila, județul Ilfov, de către organele de poliție, la data de 23 ianuarie 2002 s-au găsit:
- cantitatea de 939 gr amfetamină, despre care, în cursul cercetărilor, s-a stabilit că inculpatul a primit-o în mod repetat în vederea vânzării către diverși consumatori de droguri, de la inculpatul V.E. (cel care o produsese), prin intermediul coinculpatului S.I.;
- o punguță cu 18 gr cannabis, o țigară conținând cannabis în amestec cu tutun și o plantă cannabis sativa, în care s-au pus în evidență urme de tetrahidrocanabinol (THC), substanță ce este inclusă în tabelul I anexă la Legea nr. 143/2000.
împotriva hotărârii primei instanțe, a declarat apel, printre alții, inculpatul D.K., apel care formează obiectul dosarului Curții de Apel București, secția a II-a penală.
La termenul din 7 februarie 2005, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv, Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziție a instanței, înalta Curte constată următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
în aceleași texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".
Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că "dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", iar "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Rezultă așadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
în raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestarea preventivă s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.
Rezultă așadar că, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alineatului 3 al aceluiași articol "când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive."
în cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept (art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.) care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei (inculpatul recurent făcea parte dintr-o rețea de traficanți de droguri), de cantitatea mare de droguri găsită la domiciliul său la momentul descinderii, care excede necesităților unui consumator obișnuit, dar și de conduita inculpatului care a avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.
în lanțul infracțional ce susține flagelul consumului de droguri, acești traficanți - distribuitori, cum este inculpatul, reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.
Activitatea acestui tip de traficanți susține atât capii rețelelor de distribuție prin furnizarea de fonduri, cât și viciul în sine, prin recrutarea și determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.
în contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialități, manifestarea de clemență din partea instanțelor judecătorești față de cei prinși și deduși judecății, ar echivala cu un act de injustiție socială.
Aceste infracțiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere unei dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv, sănătatea publică, reprezentând totodată, una dintre cele mai grave forme ale criminalității organizate.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.
Toate aceste aspecte justifică dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii arestării preventive astfel că, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.K.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 166/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 122/2005. Penal → |
|---|
