ICCJ. Decizia nr. 166/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 867 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, în baza art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.V.V., la 3 ani și 6 luni închisoare.
în baza art. 25 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.
în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a dedus prevenția de la 16 august 1999 la 9 octombrie 1999 și de la 23 martie 2000 la 22 aprilie 2000.
Prin aceeași sentință au mai fost condamnați inculpații: M.T.C., V.L., V.M., D.N., P.M., P.D., S.I.A., C.C., C.S., M.M., A.Ș., M.M.M., M.G., C.A., S.I., G.M., C.A.C. la pedepse privative de libertate.
A fost obligat inculpatul M.V.V. la 2.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reținut ca situație de fapt în privința inculpatului M.V.V. că:
1. în noaptea de 14 februarie 1999, inculpații M.T.C. și D.N. au sustras autoturismul parcat pe str. Vâlsănești, sector 3, aparținând numitului P.N. în timp ce inculpatul D.N. asigura paza la câțiva metri depărtare, inculpatul M.T.C. cu ajutorul unor chei potrivite a descuiat portiera autoturismului, a pătruns în interior și a pornit motorul.
Cei doi inculpați au condus mașina la domiciliul inculpatului M.V.V., căruia i-au propus să-i vândă contra sumei de 1.000.000 lei bancheta din spate cu spătar, tetierele și boxele. După ce au lăsat bunurile inculpatului M.V.V., banii urmând să-i primească ulterior de la acesta, inculpații au plecat cu autoturismul sustras pe care l-au abandonat pe str. Mălurei, de unde a fost recuperat de către organele de poliție.
Ulterior inculpatul M.T.C. a luat înapoi bunurile date inculpatului M.V.V., motivând că le restituie proprietarului.
Autoturismul a fost recuperat de partea vătămată, astfel încât cererea sa de despăgubiri civile a fost respinsă de către prima instanță.
2. în noaptea de 22 iunie 1999 inculpații M.T.C., S.I.A. și V.L. s-au deplasat pe B-dul 1 decembrie 1918, de unde au sustras autoturismul aparținând numitului M.I. Inculpatul V.L. a descuiat cu chei potrivite primite de la inculpatul M.T.C. portiera auto și a pornit motorul, în timp ce ceilalți doi inculpați au asigurat paza.
Inculpatul M.T.C. a condus autoturismul sustras.
Inculpații s-au deplasat la domiciliul inculpatului M.V.V. pentru a-i vinde acestuia piese și subansamble luate de la acest autoturism.
Inculpatului i s-au dat piesele solicitate urmând a primi banii a doua zi, după care au abandonat autoturismul pe str. Ion Saleighian, unde a fost descoperit de către organele de poliție.
Majoritatea pieselor sustrase au fost descoperite la domiciliul inculpatului M.V.V., astfel încât prima instanță a luat act că partea vătămată nu are pretenții civile față de inculpați.
3. în ziua de 26 iunie 1999 inculpații M.T.C. și D.N. s-au deplasat pe str. Lucrețiu Pătrășcanu, de unde au sustras un autoturism.
Inculpatul M.T.C. a pătruns în autoturism folosind chei potrivite și a pornit motorul în timp ce inculpatul D.N. asigura paza în imediata apropiere.
Inculpatul M.T.C. a condus autoturismul în drum luându-l și pe martorul C.A., căruia i-au spus că mașina aparține tatălui inculpatului M.T.C.
Toți trei s-au deplasat la locuința inculpatului M.V.V., căruia i-au spus că autoturismul este furat.
Au introdus autoturismul în garajul acestuia, iar a doua zi inculpatul C.A.C. a cumpărat de la inculpatul M.T.C. trei roți, delcoul și carburatorul contra sumei de 250.000 lei, știind că bunurile provin de la autoturismul furat.
Inculpatul M.V.V. i-a propus numitului B.S. să-i dea pe gratis autoturismul sustras pe care l-a lăsat pe stradă. Autoturismul a dispărut de pe strada din fața locuinței inculpatului M.V.V., fiind găsită caroseria acestuia pe un teren viran, din zona SC P. SA și predată părții vătămate.
Pretențiile civile ale părții vătămate SC V.I. SRL au fost respinse de prima instanță ca neîntemeiate.
4. în seara de 20 iulie 1999 inculpatul M.T.C. împreună cu inculpații V.L., P.M. și S.I.A. au sustras autoturismul din fața terasei parcului I.O.R.
Autoturismul este proprietatea SC R. SA, fiind în folosința numitei O.N.
Inculpatul M.T.C. a pătruns în autoturism folosind chei potrivite și a pornit motorul, în timp ce ceilalți inculpați au stat de pază la 3 - 4 m distanță.
Autoturismul a fost condus de către inculpatul M.T.C.
Toți s-au deplasat la domiciliul inculpatului M.V.V., unde i-au vândut acestuia contra sumei de 200.000 lei scaunele din față, capota portbagajului, roata de rezervă, capacele de la roți, trusa de scule, butonul de aerotermie, în schimbul cărora inculpatul M.V.V. i-a dat alte patru roți uzate.
Autoturismul a fost abandonat de către inculpați lângă groapa de gunoi din zona Granitul, în spatele benzinăriei S., unde a fost descoperită de organele de poliție.
S-a constatat că partea vătămată R. SA nu a formulat pretenții civile față de inculpați și că numita O.N. nu are calitate de parte vătămată în prezenta cauză.
împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul M.V.V., precum și inculpații S.I.A., P.M., V.L., V.M., S.I., P.D., C.C., A.Ș., M.T.C., C.S., M.M.M. și G.M.
Prin decizia penală nr. 338/ A din 30 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.
împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, precum și inculpații V.L. și M.M., P.D., P.M., M.T.C., M.M.M., C.C., G.M. și C.S.
A declarat de asemenea recurs inculpatul M.V.V.
Prin decizia penală nr. 4169 din 2 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, au fost admise recursurile parchetului și ale inculpaților, cu excepția inculpaților C.C., C.S. și P.D.
în privința inculpatului M.V.V., s-a casat decizia pronunțată în apel și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.
S-a apreciat că pentru termenul de judecată din 16 mai 2002 în fața Curții de Apel București, apărătorul ales al inculpatului a depus la dosar o cerere de amânare, fiind în imposibilitate de a se prezenta.
Mai reține instanța de recurs că din încheiere rezultă că inculpatul a fost prezent și că a fost de acord ca asistența juridică să fie asigurată cu apărător din oficiu.
Inculpatului M.V.V. nu i s-a dat ultimul cuvânt înainte de a se încheia dezbaterile, iar în recurs a susținut că nu a fost prezent la termenul din 16 mai 2002. Cum există o îndoială cu privire la prezența acestuia la termenul când s-a soluționat cauza și cum pe de altă parte exista la dosar o cerere a apărătorului ales pentru acordarea unui termen, neacordarea acestuia a condus la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului M.V.V., hotărârea fiind lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în privința acestui inculpat.
în apel după casare cauza a fost înregistrată sub nr. 356/2004.
Cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor, a căror rejudecare s-a dispus, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat sentința sub aspectul individualizării pedepsei considerând că aceasta apare ca fiind nejustificată și ineficientă față de perseverența infracțională a inculpatului, de săvârșirea faptei împreună cu inculpații minori, impunându-se pentru a se stopa acest gen de infracțiuni, sancționarea mai severă a inculpatului.
în ceea ce privește apelul inculpatului, acesta s-a dezbătut în absența apelantului, dar în prezența apărătorului său ales a solicitat schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii infracțiunii de tăinuire și de asemenea reindividualizarea pedepsei atât în privința cuantumului, cât și a modalității de executare.
Prin decizia penală nr. 179 din 11 martie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul M.V.V., apreciind ca fiind legală și temeinică soluția pronunțată de instanța de fond.
împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul M.V.V., solicitând, prin apărător ales, casarea hotărârilor și, pe fond, în principal trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare, în subsidiar schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire și aplicarea unei pedepse fără executare în regim de detenție, iar în ultim subsidiar, aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea art. 86 C. pen. sau art. 81 C. pen.
Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, procedând la încadrarea juridică corespunzătoare a faptelor săvârșite de acesta.
Cu privire la solicitarea de trimitere a cauzei la instanța de apel pentru rejudecare întrucât, la data soluționării apelurilor declarate în cauză, a fost lipsă de procedură cu inculpatul M.V.V., se constată că nu poate fi primită.
Astfel, inculpatul a fost prezent la data de 18 februarie 2004, primind termen în cunoștință, iar la data de 3 martie 2004, când s-au soluționat apelurile declarate, acesta a lipsit, fiind reprezentat de apărător ales.
Critica adusă hotărârilor pronunțate în cauză sub aspectul încadrării juridice a faptelor comise de inculpat în sensul că se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire din infracțiunile de complicitate și instigare la furt calificat, nu este întemeiată.
Analizând textele de lege care reglementează complicitatea și instigarea și raportând aceste texte la situația de fapt, se constată că, pe de o parte, inculpatul a cunoscut proveniența reală a bunurilor pe care le-a achiziționat în mod repetat, știind că cei de la care achiziționa bunurile se ocupă cu furtul de autoturisme, atitudinea sa contribuind la încurajarea rezoluției și a activității infracționale a celorlalți inculpați.
Așa încât, chiar dacă inculpatul recurent nu a promis expres celorlalți inculpați că el va tăinui bunurile sustrase, înainte de sustragere, faptul că acesta a achiziționat mai multe piese auto în schimbul unor sume de bani derizorii, de la aceștia, reprezintă un ajutor dat inculpaților în activitatea de furt, aceștia știind că au asigurată valorificarea bunurilor sustrase.
Pe de altă parte, încadrarea juridică în instigare la furt calificat este corectă, în cauză fiind dovedit că inculpatul recurent le-a solicitat, în repetate rânduri, celorlalți inculpați să-i aducă anumite piese de schimb.
Referitor la pedepsele aplicate inculpatului recurent, Curtea apreciază că, la individualizarea acestora, s-au avut în vedere criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor și împrejurările comiterii faptelor, gradul ridicat de pericol social, limitele de pedeapsă, cât și persoana inculpatului (necunoscut cu antecedente penale), aspecte ce au condus la stabilirea unor pedepse situate spre limita minimă prevăzută de lege, în măsură să asigure atingerea scopurilor pedepsei prevăzută de art. 52 C. pen., atât prin cuantumul lor, cât și ca modalitate de executare.
Față de aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
în baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1306/2005. Penal → |
|---|
