ICCJ. Decizia nr. 1552/2005. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1552/2005
Dosar nr. 6565/2004
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 80 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. 1245/P/2004 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.A. împotriva rezoluţiei de la 24 martie 2003, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind pe intimata O.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
A fost obligat petentul la 500.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
S-a constatat că la 2 noiembrie 2002, petentul T.A. a formulat plângere împotriva intimatei O.I., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că intimata în calitate de judecător la Judecătoria Craiova a pronunţat sentinţa civilă nr. 15901/2000, pe baza unei hotărâri judecătoreşti false, fiind dezavantajat în litigiul avut cu SC R.I. SRL Craiova.
Prin rezoluţia de la 24 martie 2003 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimata judecător, cu motivarea că sentinţa civilă pe care s-a bazat soluţia dată de intimată în dosarul nr. 18222/2000 nu a fost falsificată în vreun fel.
Împotriva rezoluţiei dată de parchet a formulat plângere petentul, pe care a motivat-o în mod trivial la adresa judecătorilor de pe raza Curţii de Apel Craiova, însă nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a o susţine, cu toate că i s-a respins cererea de recuzare a întregii instanţe.
Pe fond, analizând plângerea şi rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, că actele procurorului au fost corect întocmite şi reflectă adevărul pe baza probelor administrate şi în consecinţă a respins plângerea, ca nefondată, petentul fiind obligat la cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs petiţionarul T.A., fără a arăta în scris motivele.
La dosarul cauzei s-a depus o cerere prin care petiţionarul recuză toţi judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de petiţionarul T.A., aceasta urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."
În conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării."
Dispoziţiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., prevăd că „abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător şi se soluţionează de instanţa ierarhic superioară."
Aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor legale arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă a României, situându-se în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti.
În condiţiile în care cererea de recuzare formulată de petiţionarul T.A. vizează toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta este inadmisibilă, faţă de imposibilitatea soluţionării unei astfel de cereri, în situaţia în care nu mai există nici o altă instanţă ierarhic superioară, instanţei supreme, împrejurare în care formularea cererii care are un asemenea obiect este în contradicţie cu prevederile legale, ce caracterizează competenţa soluţionării lor în sistemul judiciar român.
Analiza condiţiei de admisibilitate a judecării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei primează în raport cu aceea a indicării concrete a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, condiţie care nici aceasta nu este îndeplinită, cererea neconformându-se dispoziţiei legale, ceea ce conduce la inadmisibilitatea cererii de recuzare formulată de petiţionar.
Examinând recursul declarat de petiţionarul T.A. împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond din oficiu potrivit art. 3856 C. proc. pen. şi cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul petiţionarului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Potrivit art. 343 alin. (1) C. proc. pen., completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.
Dispoziţia cuprinsă în art. 354 C. proc. pen., menţionează faptul că hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.
Legiuitorul român a prevăzut în mod concret conţinutul expunerii hotărârii judecătoreşti în art. 356 C. proc. pen., respectiv aceasta trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
În conformitate cu art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
Din expunerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond rezultă că aceasta nu a analizat criticile formulate de petiţionar în raport cu rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul O.I. de la Judecătoria Craiova pentru fapta prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), motivarea hotărârii cuprinzând doar o apreciere generică, în sensul că plângerea este neîntemeiată, deoarece actele procurorului au fost corect întocmite şi reflectă adevărul pe baza probelor administrate.
Înalta Curte consideră că prima instanţă avea obligaţia ca din oficiu să examineze cauza prin corelarea dispoziţiilor speciale referitoare la plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată cu cele generale privind deliberarea şi conţinutul expunerii hotărârii pronunţate şi aplicarea lor la condiţiile concrete, în scopul rezolvării corecte a fondului cauzei, ceea ce instanţa de fond nu a făcut, pronunţând o soluţie, fără a fi argumentată punctual raport cu rezoluţia dată de parchet şi probele care au condus la susţinerea ei.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte apreciază că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale menţionate, fiind incident cazul de casare stipulat de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de petiţionarul T.A. împotriva sentinţei penale nr. 80 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, va casa sentinţa penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Craiova care va face aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., art. 343 alin. (1), art. 354 şi art. 356 din acelaşi cod, în condiţiile concrete, precum şi tuturor prevederilor legale pentru pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de petiţionarul T.A.
Admite recursul declarat de petiţionarul T.A. împotriva sentinţei penale nr. 80 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Craiova.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1548/2005. Penal. Art.211 alin2 c. pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1565/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
