ICCJ. Decizia nr. 1548/2005. Penal. Art.211 alin2 c. pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1548/2005
Dosar nr. 3973/2004
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 103 din 5 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.G. la 3 ani închisoare.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 ore, din data de 27 august 2003, iar în baza art. 71 C. pen., s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata executării pedepsei.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 104 şi art. 106 C. pen., s-a dispus internarea inculpatului minor U.M. într-un centru de reeducare.
S-a dispus punerea de îndată în executare a măsurii luate şi s-a dedus timpul reţinerii de 24 ore din data de 27 august 2003.
S-a luat act că partea vătămată A.S., domiciliat în comuna Răcari, judeţul Dâmboviţa nu s-a constituit parte civilă şi că prejudiciul produs părţii civile SC S.A. SRL RĂCARI a fost acoperit.
A fost obligat fiecare inculpat la câte 700.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut pe baza probelor administrate, în fapt, că în seara zilei de 17 august 2003, cei doi inculpaţi s-au deplasat cu o căruţă pe un teren situat pe raza comunei Răcari, judeţul Dâmboviţa, unde au cosit circa 500 mp. de lucernă, pe care intenţionau să şi-o însuşească.
În timp ce încărcau o parte din lucernă în căruţă, inculpaţii au fost surprinşi de paznicul A.S., care i-a somat să înceteze acţiunea şi să descarce lucerna pe care reuşiseră să o pună în căruţă.
Inculpaţii au refuzat, iar partea vătămată A.S. a insistat, astfel încât inculpaţii au ameninţat-o şi au lovit-o peste mână cu o furcă, paznicul nereuşind însă, să-i deposedeze pe inculpaţi de uneltele pe care la aveau asupra lor.
Plecând în fugă, inculpaţii au fost totuşi urmăriţi de către partea vătămată, iar cum aceasta din urmă a reuşit să se apropie din nou, inculpaţii au aruncat cu pietre asupra tractorului cu care se deplasa partea vătămată, spărgând mai multe geamuri şi au ameninţat-o din nou pe partea vătămată cu coasa şi cu cuţitul.
Părţii vătămate i-au fost produse leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 8 – 9 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 366/18 august 2003 eliberat de S.M.L Târgovişte.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, inculpaţii G.G. şi U.M., criticând-o ca netemeinică şi nelegală în privinţa greşitei încadrări juridice a faptei, cât şi a individualizării pedepselor.
Cât priveşte primul motiv de apel s-a susţinut că încadrarea juridică corectă este tentativă la infracţiunea de furt calificat, deoarece inculpaţii nu încărcaseră lucerna cosită în căruţă, neexercitând nici violenţe ori ameninţări asupra părţii vătămate. S-a arătat, că pietrele pe care inculpaţii le-au aruncat au fost îndreptate asupra autovehiculului cu care se deplasa partea vătămată şi nu, în mod direct asupra acesteia, iar numai prin ricoşeu, una dintre pietre a lovit-o pe partea vătămată, astfel încât intenţia de agresiune nu există.
S-a mai susţinut, de asemenea, că, deşi, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din tâlhărie, în tentativă la furt calificat, totuşi prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, astfel încât se impune desfiinţarea sentinţei cu trimitere pentru rejudecare.
Sub un alt aspect, s-a susţinut că prejudiciul a fost în mod eronat stabilit, deşi iarba cosită nu a fost ridicată de la faţa locului, solicitându-se astfel înlăturarea obligării inculpaţilor la plata de despăgubiri civile.
Cel de-al doilea motiv de apel a vizat greşita individualizare a sancţiunilor de acestea sunt excesiv de aspre, în raport cu pericolul faptei şi persoana inculpatului, solicitându-se reducerea acesteia, în ceea ce priveşte pe inculpatul major, iar în privinţa inculpatului minor, solicitându-se înlocuirea cu măsura educativă a libertăţii supravegheate.
Prin Decizia penală nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosarul nr. 2850/2004 au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii G.G. şi U.M. împotriva sentinţei penale nr. 103 din 5 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, fiind obligat inculpatul G.G. la plata sumei de 400.000 lei cheltuieli judiciare către stat şi inculpatul U.M. la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 400.000 lei onorariu apărător oficiu s-au avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că instanţa de fond a reţinut, în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a probatoriilor administrate în cauză, în cele două faze ale procesului penal, din care a rezultat atât existenţa faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea cesteia cu vinovăţie în forma cerută de lege de către inculpaţi.
Au fost avute astfel, în vedere plângerile şi declaraţiile părţii vătămate, procesul-verbal de cercetare la faţa locului încheiat de lucrătorii de poliţie şi însoţit de planşele fotografice demonstrative, procesul-verbal de examinare criminalistică, procesele-verbale de confruntare, declaraţiile martorilor, certificatul medico-legal al părţii vătămate, ancheta socială privind pe inculpatul minor, declaraţiile inculpaţilor.
Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reţinut şi a rezultat că în seara zilei de 17 august 2003, după lăsarea întunericului, inculpaţii s-au deplasat la căruţă pe un teren cultivat cu lucernă, aparţinând S.C. S.A. SRL RĂCARI, judeţul Dâmboviţa şi după ce a cosit lucerna de pe circa 500 mp. teren, în timp ce o încărcau în căruţă au fost surprinşi de partea vătămată, paznic al societăţii.
Pentru a-şi asigura scăparea, cât şi păstrarea bunurilor sustrase inculpaţii au ameninţat-o pe partea vătămată şi i-au aplicat lovituri cu o furcă în zona feţei şi a braţului aveau asupra lor un cuţit.
În urma loviturilor produse părţii vătămate i-au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor traumatice, aşa cum a rezultat din certificatul medico-legal nr. 366 din 18 august 2003, eliberat de S.M.L. Târgovişte. Din acest înscris medico-legal a reieşit că partea vătămată a suferit multiple leziuni în zona feţei (obraz, pleoapă, ochi, bărbie şi gură), precum şi în zona claviculei drepte şi a degetelor mâinii drepte, stabilindu-se că mecanismul de producerea leziunilor a fost lovirea cu corp dur şi tăierea cu cor ascuţit, aceste leziuni datând din 17 august 2003.
Susţinerile inculpaţilor, în sensul nevinovăţiei au fost combătute de depoziţiile martorilor N.M., N.V., L.D., D.V., T.G., T.G., O.C. şi F.I., care, fie i-au văzut pe inculpaţi la locul incidentului, fie au aflat de la partea vătămată că aceasta a fost agresată în timp ce inculpaţii sustrăgeau lucerna.
Ca atare, prezenţa inculpaţilor la faţa locului, având asupra lor obiecte dure şi cu potenţial tăietor folosite pentru sustragerea lucernei, cât şi leziunile produse părţii vătămate prin mecanismul sus menţionat, coroborate cu depoziţiile martorilor şi cu celelalte probatorii administrate în cauză, aşa cum au fost expuse mai sus, au condus la concluzia existenţei faptei şi vinovăţiei inculpaţilor, apărările acestora fiind în mod corect înlăturate de prima instanţă, deoarece nu au corespondent în realitatea faptică şi nu s-au coroborat cu probatoriile administrate.
Soluţia de condamnare a inculpaţilor a fost considerată legală, iar încadrarea juridică a faptei a fost în mod corect stabilită, critica inculpaţilor în privinţa greşitei încadrări fiind nefondată, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, câtă vreme agresiunile au fost exercitate, alături de ameninţări, pentru ca inculpaţii să-şi asigure scăparea.
Pe de altă parte este adevărat că inculpaţii au solicitat cu prilejul dezbaterilor schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în tentativă la furt calificat, însă instanţa de fond a procedat în mod corect la stabilirea încadrării juridice, neputându-se susţine că omisiunea de a dispune respingerea acestei cereri poate constitui o cauză de reformare a hotărârii, câtă vreme în procesul-verbal, respingerea unei atare solicitări este implicită, în condiţiile în care instanţa reţine încadrarea juridică din rechizitoriu.
Sub aspectul individualizării pedepselor, prima instanţă a realizat o corectă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), luând în considerare modul şi împrejurările concrete de săvârşirea faptei, prejudiciul produs, gravitatea leziunilor produse părţii vătămate, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care nu au antecedente penale. În privinţa inculpatului minor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 100 C. pen. şi concluziile anchetei sociale nr. 5599 din 28 august 2003 întocmită de Primăria comunei Răcari, din care a reieşit că inculpatul provine dintr-o familie în mediul căreia nu beneficiază de autoritate parentală, de condiţii corespunzătoare de creştere şi educare, ori de învăţare a unei meserii, în raport cu aptitudinile sale.
Aplicarea măsurii educative dispuse de prima instanţă în ce priveşte pe inculpatul minor este legală şi corespunde necesităţilor de resocializare efectivă şi eficientă a acestuia, astfel încât, schimbarea măsurii dispuse, în aceea a libertăţii supravegheate, prevăzută de art. 103 C. pen., nu se impune în speţă, ţinând cont de dispoziţiile art. 100 C. pen. şi de persoana infractorului.
Totodată, în ceea ce priveşte pe inculpatul major, prima instanţă a dat dovadă de suficientă clemenţă, reţinând în favoarea acestuia circumstanţele atenuante facultative judiciare, cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de textul incriminator, aşa încât o nouă redozare a pedepsei ar lipsi de eficienţă juridică sancţiunea aplicată de prima instanţă.
Nici critica privitoare la latura civilă a cauzei nu a fost apreciată ca întemeiată, deoarece prin hotărârea apelată, inculpaţii nu au fost obligaţi la despăgubiri civile, constatându-se prejudiciul acoperit.
Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri inculpaţii G.G. şi U.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în scris, în primul rând că faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică, deoarece aceasta constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat şi nu infracţiunea de tâlhărie, precizând că atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, au arătat că la data de 17 august 2003, în jurul orelor 18,00, s-au deplasat împreună cu o căruţă trasă de un cal pe terenul proprietatea S.C. S.A. Răcari şi au cosit aproximativ 2 mp. iarbă, fiind surprinşi de partea vătămată A.S., care asigura paza la cultura de lucernă şi la sistemul de irigaţii, care aflat sub influenţa băuturilor alcoolice a încercat să-i lovească, motiv pentru care au plecat cu căruţa spre casă, fără a lua iarba cosită şi fără a exercita vreun act de violenţă sau ameninţare asupra sa, iar pe traseu au aruncat cu pietre în tractorul condus de victimă, dar nu pentru a-şi asigura scăparea, ci pentru a o determina să nu-i mai înjure şi să-i mai ameninţe.
De asemenea, recurenţii inculpaţi au mai menţionat că şi la confruntarea efectuată între ei şi partea vătămată au făcut aceleaşi susţineri, că depoziţiile părţii vătămate care a afirmat că ei i-au adresat injurii şi au ameninţat-o, după care au lovit-o cu o furcă peste mână şi au fugit cu căruţa în care încărcaseră lucerna cosită, iar în apropierea unui canal de irigaţii Inculpatul G.G. ar fi aruncat cu pietre în tractorul pe care-l conducea partea vătămată, spărgând două geamuri, pietre care au lovit-o şi la faţă, cauzându-i leziuni care au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, au ameninţat-o cu o coasă şi un cuţit, nu se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente, partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, dorind să se împace cu ei.
Totodată, menţiunile din raportul medico-legal nr. 366/V din 18 august 2003 nu au corespondent probator, deoarece din declaraţiile lor şi ale victimei a rezultat că inculpatul G.G. a aruncat numai cu pietre în cabina tractorului, fiind posibil ca acestea, precum şi bucăţi de geam spart să o fi lovit, iar partea vătămată a declarat că a fost lovită numai în obrazul drept de cea de-a doua piatră, ceea ce înseamnă că celelalte leziuni nu au fost cauzate în timpul incidentului. Martorii audiaţi în cauză nu au perceput nemijlocit ceea ce s-a întâmplat la faţa locului, însă numitul T.G. a relatat că în căruţă nu fusese încărcată lucerna cosită, depoziţie menită a înlătura declaraţia martorului D.V., care a susţinut că a văzut lucernă în căruţă, deşi se afla la o distanţă în căruţă, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului din 17 august 2003 a rezultat că lucerna era nedezvoltată, aceasta este cosită şi ridicată fără a fi identificată persoana vinovată, iar pe alte porţiuni lucerna cosită este pe sol, ceea ce înseamnă că nu au sustras nici o cantitate de masă verde, faţă de ei nu a fost luată măsura arestării, ci au fost obligaţi să nu părăsească localitatea.
În al doilea rând, recurenţii au arătat că le-au fost aplicate sancţiuni greşit individualizate în raport cu art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar în condiţiile în care li s-ar fi admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată potrivit art. 334 C. proc. pen., asupra căreia prima instanţă nici nu s-a pronunţat, le-ar fi fost admis apelul, cel două instanţe trebuiau să le aplice o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, fiind îndeplinite condiţiile art. 81 şi art. 110 C. pen., anterior nu au mai fost condamnaţi la pedeapsa închisorii, scopul pedepsei putea fi atins fără executarea acesteia, au acoperit paguba pricinuită, s-au prezentat în faţa autorităţii şi au avut o comportare sinceră, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
Apărătorul inculpaţilor, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor pentru motivele prevăzute de art. 3859 pct. 17, 14 C. proc. pen. şi pe fond, în principal, schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de furt şi aplicarea art. 81, cu referire la art. 110 C. pen., pentru inculpatul G.G., deoarece nu toate aceste leziuni au corespondent probator, la incident nu a participat nici un martor ocular, a fost încărcată doar o parte din lucernă, iar în subsidiar, redozarea pedepselor.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii G.G. şi U.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile inculpaţilor ca nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care au fost trimişi în judecată fiecare, respectiv art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G.G. şi art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), referitor la inculpatul minor U.M., în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la aprecierea probelor, instanţa de apel, reevaluând materialul probator administrat şi a stabilit, la rândul ei, că fapta inculpatului major G.G. care împreună cu inculpatul minor U.M. au deposedat pe partea vătămată de o cantitate de lucernă şi care pentru a-şi asigura scăparea şi păstrarea bunului sustras, având asupra lor o armă au folosit violenţa şi ameninţarea, respectiv au aruncat pietre, care atingând-o i-au produs victimei leziuni pentru a căror vindecare i-au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale şi ameninţări cu cuţitul şi cu coasa, întruneşte, atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de tâlhărie pentru care fiecare inculpat a fost trimis în judecată.
Aşa cum rezultă din Decizia recurată, instanţa de apel a efectuat un amplu examen al probelor administrate atât la urmărirea penală, cât şi în prima instanţă, pe care le-a evidenţiat expres, al căror conţinut susţin contribuţia ambilor inculpaţi, în sensul celor reţinute în situaţia de fapt.
Totodată, instanţa de apel a respins motivat critica apărării cu privire la susţinerea că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat pe cererea de schimbare a încadrării juridice, în condiţiile în care aceasta a motivat în detaliu încadrarea juridică din rechizitoriu.
Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul de recurs invocat cu privire la greşita încadrare a faptei săvârşită de fiecare inculpat, deoarece materialul probator coroborat a relevat contribuţia de autori ai inculpaţilor în comiterea infracţiunii de tâlhărie în formă consumată, cantitatea de lucernă fiind cosită şi transportată cu căruţa, fiind astfel scoasă din sfera de destinaţie a părţii vătămate şi apropriată de cei doi inculpaţi, care pentru a-şi sigura scăparea şi păstrarea bunului sustras, au folosit violenţa şi ameninţarea, în condiţiile menţionate.
Apărarea inculpaţilor, în sensul că nu au folosit violenţa nu se susţine, în raport cu declaraţiile martorilor N.M., N.V., L.D., D.V., T.G., T.G., O.C., F.I.A., care chiar dacă nu toţi au asistat la derularea incidentului în integralitate, fiecare au relatat împrejurările cunoscute şi care coroborate cu declaraţiile părţii vătămate, cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi cu concluziile raportului de constatare medico-legală, confirmă contribuţiile inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
De asemenea, nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la greşita individualizare a pedepselor aplicate, impunându-se modalitatea suspendării condiţionate nu se poate reţine, deoarece în cauză, aşa cum a evidenţiat corect şi instanţa de apel, a fost făcută o adecvare cauzală concretă atât a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în ceea ce-l priveşte pe inculpatul major G.G., cât şi a criteriilor stipulate de art. 100 C. pen., pentru inculpatul minor U.M.
Astfel, s-a avut în vedere gradul de pericol social în concret al faptei comise agravat de circumstanţele reale, respectiv de două persoane, de un major împreună cu un minor, folosirea violenţelor, prin aruncarea cu pietre, ameninţarea, prin purtarea cuţitului şi a coasei, leziunile produse victimei pentru a căror vindecare au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, atitudinea relativ sinceră cu privire la modalitatea de comitere a infracţiunii, lipsa antecedentelor penale.
Totodată s-a dat eficienţă în mod distinct circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. şi regimului sancţionator corespunzător arătat în art. 76 lit. b) C. pen., cuantumul pedepsei aplicate situându-se sub minimul legal pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului G.G.
Astfel, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată acestui inculpat, în cuantumul şi modalitatea privativă de libertate stabilite, este singura în măsură să asigure îndeplinirea scopurilor, educativ şi de exemplaritate, a pedepsei, dând posibilitatea îndreptării şi resocializării pozitive viitoare a inculpatului.
Aşadar, modalitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate solicitată de apărarea inculpatului G.G., nu poate fi avută în vedere, deoarece nu şi-ar atinge finalitatea.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul minor U.M., Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat relevanţă criteriilor speciale prevăzute de art. 100 C. pen., ţinându-se cont în alegerea sancţiunii, de gradul de pericol social în concret al faptei comise împreună cu un major, în situaţia existenţei unei arme, precum şi de complexul de condiţii fizico-psihice ce conturează profilul de personalitate al minorului infractor, respectiv provine dintr-o familie numeroasă de rromi, nu beneficiază de o educaţie corespunzătoare şi de condiţii materiale decente, predispus la săvârşirea de fapte penale, potrivit anchetei sociale şi referatului întocmit de S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Evaluarea criteriilor menţionate şi adecvarea lor concretă personalităţii inculpatului U.M. au condus la alegerea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen., sancţiune care se caracterizează printr-un accentuat caracter educativ, menită să contribuie la îndreptarea comportamentului minorului faţă de comiterea de infracţiuni, prin intensificarea procesului de învăţare, dezvoltarea aptitudinilor specifice proprii în orientarea sa profesională viitoare şi formarea unei personalităţi conştiente de importanţa valorilor sociale, cu o conduită pozitivă.
Astfel, în mod corect a fost aleasă sancţiunea măsurii educative şi nu a pedepsei, care prin natura ei, aceasta din urmă, prezintă un caracter coercitiv mai pronunţat decât cel educativ şi care nu şi-ar fi atins finalitatea nici chiar prin modalitatea suspendării condiţionate, potrivit art. 110 C. pen.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, nefiind incidente cazurile de casare invocate, respectiv art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., fiind corectă atât încadrarea juridică reţinută cât şi individualizarea judiciară efectuată, în conformitate cu dispoziţiile legale arătate şi condiţiile concrete, în mod diferenţiat pentru cei doi inculpaţi.
De asemenea, nu s-a constatat nici existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.G. şi U.M. împotriva deciziei penale nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenţii inculpaţi, fiecare, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.G. şi U.M. împotriva deciziei penale nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.200.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1544/2005. Penal. Art.211 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1552/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
