ICCJ. Decizia nr. 159/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 68/PI din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara a condamnat pe inculpatul S.D., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. S-au aplicat dispozițiile art. 71 și 64 din același cod.
în temeiul art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 242 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare, în condițiile art. 71 și 64 C. pen.
în baza art. 1 și 8 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat că au fost grațiate în întregime cele două pedepse, atrăgându-i-se atenția inculpatului, asupra dispozițiilor art. 7 din aceeași lege.
în baza art. 25, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., același inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare. S-au aplicat dispozițiile art. 71 și 64 C. pen.
A fost declarat fals și s-a anulat procesul-verbal Seria Z nr. 2920928 din 18 mai 2000, al Biroului Poliției Rutiere Timișoara.
în esență, instanța a reținut următoarele:
în noaptea de 17 spre 18 mai 2000, pe drumul public de la ieșirea din Timișoara, spre Lugoj, în jurul orei 23.20, s-a produs un accident de circulație, în urma căruia au intrat în coliziune autoturismele conduse de K.I. și, respectiv, C.V. La fața locului s-a deplasat un echipaj al poliției rutiere compus din inspector S.E. și agent principal P.C.
Cei doi polițiști au efectuat cercetările prevăzute de lege, dispunând recoltarea la spital, în aceeași noapte, a probelor biologice de la ambii conducători auto implicați în accident, unul dintre ei, K.I., deja transportat la spital, ca urmare a leziunilor suferite.
Probele biologice recoltate au fost depuse în flacoane sigilate și duse la sediul Biroului Poliției Rutiere Timișoara (al cărui șef era inculpatul S.D.), de către cei doi membri ai echipajului și au fost puse în frigider, în biroul dispecerului de serviciu, urmând ca în dimineața aceleiași zile să fie prezentate medicului legist, pentru analiză.
Prevalarea probelor biologice a fost consemnată de membrii echipajului, în Registrul de alcoolemie la pozițiile 256003 și 255004, cu mențiunea în dreptul fiecărei poziții de "accident ușor cu victimă". Tot ei au întocmit și semnat procesul-verbal de cercetare a locului accidentului de circulație, în care au menționat și datele despre prelevarea probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei în sânge, conform obligațiilor lor de serviciu.
După întocmirea acestui proces-verbal, membrii echipajului au fost chemați de inculpatul S.D., prin intermediul dispecerului de serviciu O.C., în biroul său.
în prezența numiților C.E. și G.I., inculpatul S.D. le-a solicitat explicații referitoare la accident, aducerea probelor biologice recoltate și procesele-verbale întocmite, cerându-le să întocmească un alt proces-verbal, dar de contravenție, cu accident ușor și în care să nu se menționeze că s-au recoltat probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, care să-l înlocuiască pe cel de cercetare la fața locului.
Conform declarațiilor date de S.E. și P.C., aceștia au adus inculpatului S.D., probele biologice și procesele-verbale însoțitoare, care au rămas la acesta. Atât flacoanele, cât și procesele-verbale au dispărut, ele neajungând la medicul legist pentru analize.
Procesul-verbal de contravenție, cu omisiunile pretinse de inculpat, a fost întocmit a doua zi de martorul S.E., care a anexat la acesta, și procesul-verbal de cercetare la locul faptei, cu mențiunile reale, cel de contravenție (fals) fiind avizat de inculpat, care a dat ordin ca procesul-verbal de cercetare a locului faptei să nu fie înregistrat în evidența cauzelor penale, ceea ce s-a și întâmplat.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și inculpatul S.D.
în recursul Parchetului s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de sustragere sau distrugere de înscrisuri, din art. 242 alin. (1) și (3), în infracțiunea de reținere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 272 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (în raport cu Legea nr. 169/2002, prin care limitele de pedeapsă stabilite pentru această infracțiune, au fost majorate de la 3 luni, la 3 ani închisoare).
De asemenea, s-a solicitat stabilirea pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), considerându-se că pedeapsa închisorii cu executare este prea aspră, avându-se în vedere că autorul infracțiunii de fals intelectual a fost sancționat cu amendă administrativă de 4 milioane lei.
Motivele de recurs formulate de inculpatul S.D., vizează următoarele aspecte:
1. Greșita fundamentare a soluției de condamnare a inculpatului, pe o înregistrare audio obținută ilegal de Ș.E., învinuit pentru fals intelectual. Se invocă dispozițiile art. 64 alin. (2) și art. 916alin. (2) C. proc. pen.
Se solicită a nu se avea în vedere declarațiile date de martorii S.E. și P.C., interesați în cauză, solicitându-se achitarea inculpatului S.D., în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.
în subsidiar, s-a solicitat admiterea unei expertize tehnice, pentru a se stabili dacă vocea aparține inculpatului, probă greșit respinsă de prima instanță. Se mai arată că transcrierea înregistrării nu este integrală și nu s-a făcut de o persoană cunoscută și autorizată. în acest sens s-a solicitat casarea sentinței și restituirea dosarului, Parchetului, pentru expertizarea înregistrării audio și confruntarea martorilor.
Tot în subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., în art. 272 alin. (1) din același cod și aplicarea unei pedepse corespunzătoare, reținându-se art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în raport cu modificările aduse Codului penal, prin Legea nr. 169/2002.
Referitor la infracțiunea de instigare la fals intelectual, s-a invocat, în principal, nevinovăția, solicitându-se achitarea, întrucât autorul faptei ar fi C.H., care ar fi depus și un autodenunț în acest sens, care se află în curs de cercetare.
în subsidiar, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond, pentru administrarea probelor în apărare, inculpatul nefiind prezent la judecată. Tot în subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei.
Examinând probele și hotărârile pronunțate, înalta Curte a constatat că recursul declarat de inculpat este nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:
Sub aspectul principal, al nevinovăției inculpatului, înalta Curte a constatat că toate probele existe la dosar (declarațiile părților vătămate, procesele-verbale de prezentare și recunoaștere a inculpatului, planșele foto, declarația martorei B.S., martoră oculară) confirmă săvârșirea de către inculpat, a infracțiunii de tâlhărie, pentru care a fost condamnat.
însuși inculpatul a recunoscut în declarațiile date în fața organelor de urmărire penală, că s-a aflat la locul faptei, că avea asupra sa cele două genți sustrase din autoturism, că a fugit cu bunurile sustrase, agresând părțile vătămate.
Varianta susținută de el, potrivit căreia nu a sustras el gențile, ci o altă persoană, de etnie rom, iar acesta le-ar fi abandonat în momentul în care el ar fi strigat "hoțul", ulterior fiind surprins inculpatul, cu cele două genți pe care intenționa să le ducă la poliție, nu este susținută de nici o altă probă din dosar și nu este nici verosimilă.
Astfel, dacă într-adevăr, inculpatul l-ar fi surprins pe "adevăratul hoț", comportarea normală a unui om cinstit nu era aceea de a fugi cu gențile sustrase, "pentru a le duce la poliție", refuzând să le restituie părților vătămate (pe care le-a agresat, pentru a scăpa, lovind cu capul și mușcându-l de deget pe B.L.), ci ar fi trebuit să le restituie acestora, cele două genți, explicându-le cum a intrat în posesia lor, fără a încerca să fugă și fără să agreseze părțile vătămate.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului, doar dacă se coroborează cu alte probe efectuate în cauză. Or, în speță, declarația dată de inculpat la primele cercetări, nu se coroborează cu nici o altă probă.
De altfel, întreaga comportare a inculpatului, atât în timpul săvârșirii faptei, cât și ulterioară, de a se sustrage răspunderii penale, prin neprezentarea la proces, prin adoptarea numelui de familie a soției sale - G., părăsirea țării și plecarea în Ungaria, refuzul de a se prezenta în fața instanțelor, a demonstrat că inculpatul este vinovat.
Ultima tentativă de a se sustrage răspunderii penale a fost aceea de a susține că o altă persoană, C.H. este vinovat, întrucât acesta ar fi trimis un autodenunț prin care și-ar fi recunoscut fapta. Așa cum rezultă, însă, din examinarea adresei nr. 556/P/2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, această persoană a declarat că nu este el autorul autodenunțului și, deci, și al faptei, neexistând probe de vinovăție împotriva sa.
Prin urmare, apărarea inculpatului privind nevinovăția sa, nu poate fi reținută.
Referitor la aspectele subsidiare al motivelor de recurs, înalta Curte a reținut, de asemenea, că sunt nefondate, deoarece neprezentarea inculpatului în fața celor două instanțe (și nici în fața instanței de recurs), nu este imputabilă instanțelor, care au făcut toate diligențele pentru a-l încunoștiința pe inculpat, la toate adresele indicate de apărare, pentru a se prezenta la proces, ci reprezintă opțiunea inculpatului de a nu se prezenta și a nu solicita probe în apărare. Totodată, referitor la pedeapsa aplicată, înalta Curte a constatat că a fost corect individualizată, în raport cu criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Gravitatea faptei de tâlhărie, precum și pericolul social pe care îl prezintă infractorul, violent și nesincer, constituie elemente avute în vedere de instanțe, care justifică pedeapsa aplicată, neputându-se reține circumstanțe de natură a atenua aceste aspecte.
în consecință, înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat a fost obligat la plata sumei de 1.200.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 101/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3550/2005. Penal → |
|---|
