ICCJ. Decizia nr. 203/2005. Penal. Art.255 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 203/2005
Dosar nr. 6625/2004
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 505 din 13 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 255 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.F. la 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În temeiul art. 255 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 100 Euro de la inculpat.
Pentru a pronunţa această soluţie, pe baza probelor administrate s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În dimineaţa zilei de 12 octombrie 2003, în jurul orelor 6,00, inculpatul V.F.Şt., împreună cu fratele său V.D.G., se aflau în autoturismul marca BMW, condus de martorul C.A., intenţionând să iasă din ţară prin V.P. pentru a ajunge în Italia.
Deoarece fraţii V. au declarat că au asupra lor 500 Euro şi doresc să lucreze în Italia 3 luni, nu li s-a permis ieşirea din ţară de către lucrătorul poliţiei de frontieră, întrucât aceştia nu aveau câte 100 Euro pentru fiecare zi de şedere şi nici contract de muncă.
Datorită acestei situaţii, inculpatul a coborât din autoturism cu paşaportul său şi al fratelui şi, punând în interiorul paşaportului câte o bancnotă de 50 Euro i-a înmânat din nou paşapoartele lucrătorului de poliţie de frontieră, B.D., cerându-i acestuia să accepte „atenţia" şi să le permită ieşirea din ţară, însă a fost refuzat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, apel pe care nu l-a motivat.
Prin Decizia penală nr. 237 din 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat cu motivarea că, examinarea din oficiu a hotărârii nu a relevat motive de desfiinţare a sentinţei atacate.
În termen legal, împotriva hotărârii de mai sus, a declarat recurs inculpatul, recurs pe care nu l-a motivat în scris şi la dezbateri a lipsit, deşi a fost legal citat la judecarea recursului.
În apărarea sa, avocatul din oficiu a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu există, solicitând achitarea inculpatului în baza temeiului cuprins în art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Această susţinere a apărării va fi analizată în raport de dispoziţiile cazului de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., constatându-se nefondată pentru cele ce urmează.
Instanţele au condamnat pe inculpat pe baza unor probe certe, aşa încât, nu se poate reţine existenţa unei grave erori de fapt a cărei consecinţă să fie condamnarea inculpatului.
Este adevărat că pe parcursul procesului penal, inculpatul nu a avut o conduită procesuală constantă în ce priveşte fapta dedusă judecăţii.
Astfel, cu ocazia întocmirii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, recurentul inculpat în prezenţa martorului asistent a recunoscut comiterea faptei, indicând împrejurările în care a pus sumele de câte 50 Euro în cele două paşapoarte, precum i scopul acestei acţiuni, respectiv, pentru ca lucrătorul de la poliţia de frontieră să le permită ieşirea din ţară.
Recurentul inculpat a semnat acest act fără a face vreo obiecţiune, astfel încât, susţinerea sa din această fază procesuală se coroborează cu declaraţiile martorilor B.D. şi B.A.M. care au relatat aceleaşi aspecte referitoare la fapta ce i se impută inculpatului.
Ulterior, inculpatul şi-a schimbat declaraţia iniţială, susţinând că din eroare aceste sume au ajuns la lucrătorul de poliţie, ele fiind destinate să răsplătească pe C.A., persoana căreia îi aparţinea autoturismul şi efectua transportul în Italia.
Iniţial, V.D. nu a confirmat versiunea inculpatului, relatând că nu are cunoştinţă despre fapta fratelui său, dar ulterior, a revenit, susţinându-i apărarea.
În acest context probator este evident că inculpatul a comis fapta dedusă judecăţii şi nu s-a comis o eroare gravă în stabilirea situaţiei de fapt care să conducă la o greşită soluţie de condamnare.
Cu ocazia audierii în instanţă, inculpatul a susţinut că deţinea acte legale pentru a munci în Italia şi că organele de urmărire penală trebuia să le audieze pe celelalte persoane cu care călătoreau.
Dar inculpatul nu a făcut dovada susţinerilor sale, prin depunerea actelor la care se referea, iar în privinţa persoanelor neuadiate se impun următoarele precizări:
Mai întâi, cele două persoane care călătoreau împreună cu inculpatul şi fratele său au părăsit ţara, deţinând forme legale, nefiind cunoscută adresa lor în Italia.
Căutat la adresa din ţară, prin mandat de aducere, s-a comunicat că acesta se află în Italia, neputând fi audiat în cauză pentru considerentele expuse.
De altfel, inculpatul a afirmat că: „nici unul din pasagerii maşinii nu au văzut când au pus banii (anume suma totală de 100 Euro)".
În aceste condiţii, soluţia este legală şi neexistând motive nici pentru achitare şi nici pentru admiterea recursului, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., acesta se va respinge cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.F. împotriva deciziei penale nr. 237/ A din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 199/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 207/2005. Penal. întrerupere executare... → |
|---|
