ICCJ. Decizia nr. 195/2005. Penal. Art.174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 195/2005
Dosar nr. 7206/2004
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 271 din 26 august 2004, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi a fost condamnat inculpatul V.I. la 12 ani închisoare în condiţiile art. 64 şi art. 71 C. pen., şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1113 din 18 octombrie 1001 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin şi executarea ei alături de pedeapsa aplicată faptei dedusă judecăţii, urmând ca inculpatul să execute, în total, 13 ani şi 6 luni şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani.
S-a constatat că sora victimei, R.F. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, pe baza probelor administrate a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul şi victima întreţineau relaţii de concubinaj de mai mulţi ani, din care a rezultat şi minora V.O.
Victima B.L. a părăsit de mai mulţi ani domiciliul, intrând în relaţii cu alţi bărbaţi, fapt ce-l făcea pe inculpat să plece în căutarea ei pentru a o aduce acasă.
Tot astfel a procedat victima şi în ziua de 25 ianuarie 2004, când inculpatul i-a reproşat că l-a înşelat cu un bărbat de etnie rromă, mult mai în vârstă, că, îşi abandonase fiica. De fiecare dată, victima răspundea acuzelor ce i se aduceau de concubin, că ceilalţi sunt mai buni la pat.
În aceste condiţii, inculpatul a început să lovească victima cu un lemn de esenţă salcâm; constatând că victima şi-a pierdut cunoştinţa, prin intermediul fiicei sale, a anunţat pe celelalte rude, aflate în alt corp de clădire, că victima a decedat.
Din raportul medico-legal nr. 26 din 9 din 26 ianuarie 2004, întocmit de S.M.L. Mehedinţi a rezultat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat şocului traumatic cu tromboză intracardiacă şi consecinţa politraumatismului cu echimoze plăgi şi hematoame subcutanate, produse prin lovire cu şi de corpuri dure cu margini ascuţite, iar între leziunile traumatice şi deces este un raport direct şi necondiţionat de cauzalitate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul, care a cerut schimbarea încadrării juridice în art. 183 C. pen., şi parchetul care a considerat că fapta este omor deosebit de grav şi pedeapsa se impune a fi majorată.
Prin Decizia penală nr. 509 din 17 noiembrie 2004, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondate, apelurile declarate, apreciind că nu s-au indicat cruzimile prin care inculpatul a produs moartea victimei şi nici nu s-au constatat elementele constitutive ale art. 183 C. pen., faţă de împrejurările ce au rezultat din probe.
În termen legal, împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi inculpatul V.I.
Prin motivele scrise, parchetul a susţinut, în esenţă, următoarele:
- greşita încadrare juridică dată faptei de omor, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prin multitudinea leziunilor produse, a loviturilor şi suferinţelor prelungite în timp;
- greşita computare din pedeapsa aplicată a reţinerii din 20 ianuarie 2001, atâta timp cât inculpatul a fost arestat pentru prima dată, în cauză, în 26 ianuarie 2004;
- încălcarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printr-o individualizare incorectă a pedepsei ce nu justifică gravitatea faptei şi pericolul social prezentat de făptuitor.
Recurentul inculpat a criticat hotărârile aplicate pentru nelegalitate, în ce priveşte încadrarea juridică a faptei care nu era omor ci infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., unele din leziunile constatate victimei fiind vechi şi pentru netemeinicie, în ce priveşte pedeapsa aplicată, care este mult prea mare în raport de contextul în care s-a comis fapta.
În susţinerea motivelor de recurs, parchetul a invocat în drept cazurile de casare, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 171 şi 14 C. proc. pen., dispoziţii în raport de care vor fi examinate hotărârile recurate.
În ce priveşte încadrarea juridică a faptei, criticile formulate atât de parchet cât şi de inculpat sunt nefondate.
Pentru a se putea reţine infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., respectiv, omor comis prin cruzimi, este necesar să se constate că autorul a urmărit să provoace victimei, prin cruzimi o moarte lentă, folosind în acest scop procedee menite să cauzeze victimei suferinţe chinuitoare, prelungite.
În speţă, activitatea infracţională s-a desfăşurat într-un timp scurt, în acest sens, martorul T.N. relatând că, în seara de 25 ianuarie 2004, l-a însoţit pe inculpat, care a ajuns acasă, în jurul orelor 20,00, iar după aproximativ 2 ore, inculpatul V.I. i-a comunicat că şi-a ucis concubina prin lovire cu un lemn.
Aplicând mai multe lovituri victimei cu un lemn de foc, într-un scurt interval de timp, inculpatul nu a urmărit aplicarea unei corecţii victimei şi nici un tratament neomenos, nemilos care să inspire groază şi oroare, ci a intenţionat să suprime viaţa victimei prin producerea şocului traumatic cu tromboză intracardiacă şi embolie pulmonară, ce în final a condus la acest rezultat.
În aceste condiţii suferinţele victimei au fost inevitabile şi subsecvente acţiunii de ucidere săvârşite de inculpat, iar nu provocate în vederea cauzării unor dureri deosebite, prelungite în timp, care sunt de esenţa agravantei prevăzută în art. 176 lit. a) C. pen.
Pe de altă parte, pentru existenţa infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, în plan subiectiv este necesar ca lovirea să fie comisă cu intenţie, iar rezultatul, moartea victimei, să se fi produs din culpa făptuitorului.
Ori, inculpatul acceptând provocarea morţii victimei ca rezultat al acţiunii sale a comis infracţiunea de omor şi nu de loviri cauzatoare de moarte, activitatea infracţională depăşind limitele (subiective şi obiective) ale unor acţiuni proprii infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen.
Aceste sunt considerentele pentru care atât critica parchetului cât şi a inculpatului sunt nefondate, încadrarea juridică stabilită de instanţe fiind cea legală.
Nefondată este şi susţinerea vizând greşita computare a reţinerii din 20 ianuarie 2001.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), aceasta trebuie efectuată în condiţiile în care pentru pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2813/2001 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin s-a revocat suspendarea condiţionată a executării, iar inculpatul fusese reţinut o zi, respectiv, 20 ianuarie 2001, timp computat prin sentinţa penală nr. 2813/2001 (a se vedea cazier judiciar).
Este fondat însă motivul de recurs formulat de parchet vizând greşita individualizare a pedepsei.
Aplicând faptei de omor reţinută în sarcina inculpatului o pedeapsă apropiată limitei minime legale, instanţele au minimalizat atât pericolul faptei cât şi al făptuitorului.
Este evident că, cu multă uşurinţă inculpatul a suprimat viaţa victimei şi chiar dacă pedeapsa se înscrise în limitele legale sancţionatoare, ea nu reprezintă un tratament sancţionator ferm şi echitabil pentru o faptă cu un rezultat iremediabil.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, recurentul inculpat este recidivist, având în antecedente mai multe condamnări, printre care şi pentru fapte de violenţă.
Împrejurarea că, inculpatul prezintă diagnosticul de „Tulburare de personalitate de tip polimorf", nu justifică aplicarea unei sancţiuni minime, atâta timp cât păstrează capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale, având discernământul păstrat.
Aşa fiind, pentru reconsiderarea dispoziţiilor art. 72 şi art. 52 C. pen., se va majora pedeapsa aplicată inculpatului, prin admiterea recursului declarat de parchet potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., şi casarea hotărârilor sub acest aspect.
Pentru aceleaşi considerente, critica inculpatului vizând individualizarea este nefondată şi cum nefondat este şi motivul vizând încadrarea juridică a faptei, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.
Împrejurarea invocată în apărare, privind moralitatea îndoielnică a victimei nu poate constitui nici motiv de exonerare de răspundere penală şi nici de circumstanţiere a pedepsei.
În conformitate cu art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va computa din pedeapsa principală aplicată, perioada reţinerii şi arestării preventive.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 509 din 17 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpatul V.I.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 271 din 26 august 2004 a Tribunalului Mehedinţi, numai cu privire la individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului V.I., pe care o majorează de la 12 ani închisoare la 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Menţine dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2813 din 18 octombrie 2001 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 16 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, reţinerea din 20 ianuarie 2001, precum şi reţinerea şi arestarea preventivă de la 26 ianuarie 2004 la 12 ianuarie 2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge recursul inculpatului V.I., ca nefondat.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 12 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1947/2005. Penal. Art. 276 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 199/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
