ICCJ. Decizia nr. 2592/2005. Penal. Contestaţie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2592/2005
Dosar nr. 884/2005
Şedinţa publică din 18 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa penală nr. 123 din 7 aprilie 2004, l-a condamnat pe inculpatul L.I.V. la:
a) 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.;
b) 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.;
c) un an de închisoare, pentru infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., cele trei pedepse au fost contopite în cea mai grea, cu aplicarea art. 71 din acelaşi cod.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar din durata pedepsei i s-a dedus perioada arestării preventive de la 17 septembrie 2003, până la zi.
Prin aceeaşi sentinţă a mai fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 9.000.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă că, la data de 10 septembrie 2003, poliţia i-a prins pe B.I. şi D. şi V.C.C. în timp ce traficau cannabis şi cu acelaşi prilej s-a constatat că unul dintre furnizorii de drog era inculpatul L.I.V., care aducea „planta" din Serbia.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi inculpatul au declarat apel.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 384 din 2 septembrie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile şi l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva menţionatei decizii, parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă şi inculpatul L.I.V. au declarat recurs, reiterând susţinerile din apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 96 din 7 ianuarie 2005, a respins, ca nefondate, ambele recursuri, a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului L.I.V. durata arestării preventive de la 17 septembrie 2003 la 7 ianuarie 2005 şi l-a obligat pe recurentul inculpat la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei ultime decizii condamnatul a formulat contestaţia în anulare prin care a cerut casarea ei în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susţinând că în mod greşit a fost condamnat, întrucât el este nevinovat.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Dat fiind, caracterul ei de cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Referitor la motivul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnat, se impune precizarea că în practică se poate ajunge la acest caz de contestaţie în anulare numai atunci când instanţele au omis să se pronunţe cu privire la existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe în dosar.
Or, în speţă, deşi inculpatul a solicitat constant pe parcursul judecăţii cauzei achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, acesta nu şi-a putut susţine nevinovăţia cu probe concludente pertinente, iar din materialul probator administrat în cauză s-a dispus fără dubiu că acesta a comis infracţiunea pentru care a fost judecat şi condamnat, întrucât recunoaşterea de către acesta că a introdus în ţară din Serbia droguri în vederea consumului şi comercializării se coroborează cu depoziţiile martorilor audiaţi şi cu procesul verbal încheiat cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la inculpatul L.I.V.
Întrucât din acele dosarului nu rezultă că instanţele având la dispoziţie probe cu privire la nevinovăţia inculpatului L.I.V. nu ar fi ţinut seama de acestea, sau ar fi omis să se pronunţe în legătură cu utilitatea sau concludenţa lor, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., astfel încât contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.I.V. urmează a fi respinsă, ca nefondată, cu obligarea contestatorului condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul contestator L.I.V. împotriva deciziei penale nr. 96 din 7 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă condamnatul contestator la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2585/2005. Penal. Revocarea măsurii de... | ICCJ. Decizia nr. 2606/2005. Penal. Legea 678/2001. Recurs → |
|---|
