ICCJ. Decizia nr. 2501/2005. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2501/2005
Dosar nr. 5709/2004
Şedinţa publică din 14 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 21 din 24 august 2004, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul Z.I. în contradictoriu cu intimaţii I.M. notar, Z.N. şi Z.C., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 95/P/2004 din iunie 2004 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, pe care a menţinut-o.
S-a reţinut că petentul Z.I. a formulat plângere împotriva rezoluţiei menţionate, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public I.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi faţă de numiţii Z.N. şi Z.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
A susţinut petiţionarul că ancheta parchetului s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare în ceea ce-l priveşte, în sensul că apărătorul său nu a fost prezent la efectuarea actelor procedurale, nu au fost luate în considerare declaraţiile martorilor audiaţi.
În fapt, instanţa a mai reţinut că petentul a formulat plângere penală împotriva notarului public I.M. susţinând că aceasta ar fi întocmit în cursul anului 1999 trei acte notariale, respectiv procură şi testamente redactate şi autentificate în numele mandantei şi respectiv testatoarei Z.C., inserând menţiuni neconforme realităţii, pe care petentul le consideră false.
Caracterul fals al actelor ar fi determinat în opinia petentului, de întocmirea testamentelor contrar voinţei testatoarei Z.C. care ar fi fost indusă în eroare cu privire la natura actelor; consemnarea ca loc al redactării şi autentificării actelor sediul biroului notarului public, deşi în realitate actele s-au încheiat la domiciliul mandantei; consemnarea datei ca fiind 22 noiembrie 1999 deşi în realitate actele au fost îndeplinite pe 23 noiembrie 1999.
Petentul Z.I. a mai sesizat faptul că la întocmirea în fals a celor trei acte notariale, notarul public ar fi fost determinat de intimaţii Z.N. şi Z.C. care, ar fi utilizat în interes personal procura şi testamentele în scopul producerii de efecte juridice.
Prima instanţă a reţinut că soluţia dată de procuror, prin rezoluţia atacată este legală şi temeinică sub aspectul neînceperii urmăririi penale faţă de toate cele trei persoane cercetate atâta timp cât urmare a actelor premergătoare administrate în cauză s-a constatat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare deoarece faptelor sesizate le lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii atât din punct de vedere al laturii obiective cât şi al laturii subiective, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În considerentele hotărârii instanţa a analizat în amănunt susţinerile petiţionarului, actele premergătoare efectuate, concluziile procurorului care a instrumentat cauza, constatând că soluţia de neîncepere a urmăririi penală dată prin rezoluţia atacată este legală şi temeinică.
Împotriva acestei hotărâri petentul a formulat recurs, reiterând, în esenţă, motivele invocate iniţial.
Recursul este nefondat.
Verificând actele şi lucrările de la dosar în raport de motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că menţinerea rezoluţiei nr. 95/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi este corectă, nefăcându-se dovada celor susţinute de petiţionar.
Astfel, martorii audiaţi în cauză au relatat împrejurările în care s-au încheiat actele notariale, stabilindu-se că notarul public I.M., la cererea numitei Z.C. a redactat şi autentificat o procură şi două testamente.
Tehnoredactarea s-a realizat la sediul biroului notarului public, ulterior intimata s-a deplasat la domiciliul mandantei, respectiv testatoarei, unde a citit şi prezentat conţinutul actelor, luând consimţământul expres pentru autentificare la data de 22 noiembrie 1999.
A rezultat că intimata I.M. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu stabilind identitatea testatoarei pe baza actului prezentat şi neexistând îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale acesteia s-a procedat la luarea consimţământului după citirea actelor şi constatarea faptul că testatoarea a înţeles conţinutul acestora care exprima voinţa ei.
Intimata I.M. prin efectuarea actelor notariale respective nu a intenţionat că cauzeze o vătămare a intereselor legale ale testatoarei Z.C. sau ale vreunei alte persoane şi nu a falsificat în nici un mod aceste acte în sensul de a însera în cuprinsul lor fapte necorespunzătoare datelor furnizate şi voinţei exprimate de Z.C.
În ceea ce-i priveşte pe intimaţii Z.N. şi Z.C. în mod corect a reţinut prima instanţă că aceştia nu au manifestat intenţia de a instiga pe notarul public la întocmirea în fals a vreunuia din cele trei acte notariale care au fost tehnoredactate şi autentificate în baza voinţei testatoarei Z.C., iar referitor la infracţiunea de uz de fals atâta timp cât nu s-a dovedit caracterul fals al vreunuia din cele trei acte, utilizarea lor ulterioară de către intimaţi a fost pe deplin legală.
De asemenea, în mod justificat instanţa a respins pretenţiile civile şi daunele morale solicitate de petiţionar ca fiind nejustificate faţă de împrejurarea că nu s-a dovedit că în cauză ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate.
Corect a fost înlăturată de instanţă şi susţinerea petiţionarului în sensul că nu i-ar fi fost respectat dreptul la apărare, în cauză fiind audiaţi martorii propuşi de acesta, iar declaraţia pe care a dat-o personal a fost făcută în prezenţa apărătorului său.
Pe de altă parte, aşa cum de altfel a reţinut şi prima instanţă, în faza premergătoare începerii urmăririi penale, dispoziţii procedurale privind asistenţa juridică şi reprezentarea nu-şi găsesc aplicarea, prevederile art. 171 – art. 174 C. proc. pen., referindu-se la faza procesuală a urmăririi penale şi a judecăţii.
Ca urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionar este nefondat, hotărârea primei instanţei prin care s-a respins plângerea acestuia împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror fiind legală şi temeinică.
Aşa fiind, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins, ca neîntemeiat, şi văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul Z.I. împotriva sentinţei penale nr. 21 din 24 august 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Obligă recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2496/2005. Penal. Art. 254 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2520/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs → |
|---|
