ICCJ. Decizia nr. 336/2005. Penal. Contestaţie executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 336/2005
Dosar nr. 5575/2004
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 89 din 16 mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat inculpatul plt. maj. D.V.D. la 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen. şi degradarea militară, prevăzută de art. 67 din acelaşi cod, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în seara zilei de 14 decembrie 2000, prin lovituri repetate aplicate cu corpuri dure contondente şi prin compresie toracică, inculpatul a determinat moartea victimei A.C., în vârstă de 70 ani, pe care a aruncat-o în albia unui râu.
Curtea Militară de Apel, prin Decizia penală nr. 81 din 31 septembrie 2001, a admis apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată în sensul că, a aplicat dispoziţiile art. 73 lit. b) şi art. 76 lit. a) C. pen. şi a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav de la 16 ani închisoare la 10 ani închisoare.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Prin Decizia nr. 88 din 10 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
Cererea de revizuire formulată de inculpat a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 184 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, cu motivarea că probele invocate de revizuient au fost avute în vedere de instanţe.
La data de 23 februarie 2004, condamnatul D.V.D. a formulat contestaţie la executare, susţinând că a fost condamnat într-o cauză în care instanţa trebuia să dispună achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) şi e) C. proc. pen. Hotărârea de condamnare este urmarea încălcării de către completele de judecată a dispoziţiilor art. 266, art. 246, art. 2671, art. 268, art. 289 şi art. 291 C. pen. În consecinţă, acesta a arătat că înţelege să cheme în judecată Statul Român pentru încălcarea art. 21 pct. 3, art. 22 pct. 2, art. 23, art. 24 şi art. 30 pct. 1 din Constituţia României.
Printr-o a doua cerere, la aceeaşi dată, condamnatul contestă situaţia de fapt reţinută de instanţe, formulând critici referitoare la desfăşurarea judecării cauzei penale în fond şi căi de atac.
Prin sentinţa nr. 117 din 28 iunie 2004, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul D.V.D.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că în cauză nu există nelămuriri ori împiedicări la executare, motivele invocate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen.
Curtea Militară de Apel, prin Decizia penală nr. 42 din 13 septembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat împotriva hotărârii instanţei de executare.
S-a reţinut că, întrucât cele susţinute de condamnat, cu referire la nevinovăţia sa şi la aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. a) şi e), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., la susţinerea altei situaţii de fapt decât cea reţinută din probe de către instanţele de judecată, la consemnarea altor declaraţii decât cele date, la nulitatea rechizitoriului, la prelungirea mandatului de arestare, nu fac parte dintre situaţiile expres şi limitativ arătate de lege ca motive de contestaţie la executare, în mod judicios prima instanţă a respins contestaţia la executare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul D.V.D. a declarat recurs.
Invocând, prin apărător, cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 11, 12 şi 14 C. proc. pen., cu referire la art. 461 lit. d) din acelaşi cod, condamnatul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia.
În subsidiar, inculpatul a solicitat interpretarea şi examinarea petiţiei ca o contestaţie în anulare.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din actele dosarului rezultă că petentul D.V.D. a înţeles să sesizeze instanţa competentă cu o contestaţie la executare.
Instanţa de executare a examinat contestaţia la executare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile legal prevăzute pentru folosirea acestui mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în timpul executării pedepsei.
Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, condamnatul nu a formulat critici în sensul calificării greşite a cererii şi nu a susţinut că a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
Drept urmare recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.
Pe de altă parte, în recurs condamnatul a invocat dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., ca fiind temeiul legal al formulării contestaţiei în anulare.
Or, acesta nu a precizat care sunt cauzele de stingere sau micşorare a pedepsei, apărute ulterior judecării definitive a cauzei, iar din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei.
Aşadar, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestor critici.
Pe de altă parte, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării şi, în consecinţă, cazurile pentru care se poate face contestaţie sunt precis şi limitativ determinate.
Instanţa de fond, respectiv instanţa de apel, au constatat în mod judicios că motivele invocate de condamnat nu se încadrează între cele prevăzute de art. 461 C. proc. pen.
Totodată, motivele prevăzute de legea procesuală penală pentru contestaţia contra executării hotărârii exclud posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat, prin rejudecarea cauzei, aşa cum tinde condamnatul.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestor din urmă critici.
În fine, nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul D.V.D. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul-contestator D.V.D. împotriva deciziei nr. 42 din 13 septembrie 2004 a Curţii Militare de Apel.
Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 335/2005. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3361/2005. Penal. Art. 183 Cod Penal. Recurs → |
|---|
