ICCJ. Decizia nr. 4571/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4571/2005
Dosar nr. 4565/2005
Şedinţa secretă din 27 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, având pe rol soluţionarea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului O.H. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, cu referire la art. 12 din Legea nr. 508/2004, prin încheierea din 21 iulie 2005, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. şi în baza art. 155 şi urm. C. proc. pen., a prelungit măsura arestării preventive a inculpatului O.H. pe o durată de 30 de zile, cu începere de la 26 iulie 2005 până la 24 august 2005 inclusiv.
Pentru a dispune astfel, a reţinut că măsura preventivă este motivată de necesitatea completării urmăririi penale prin efectuarea actelor indicate în referatul anexat propunerii de prelungire şi că subzistă temeiurile care au determinat arestarea iniţială şi că acestea justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului, având în vedere natura şi gravitatea deosebită a faptei pentru care este cercetat (iniţierea, constituirea şi sprijinirea unei asocieri în scopul săvârşirii de acte de terorism).
În fapt s-a reţinut în sarcina inculpatului O.H. că a iniţiat, finanţat şi coordonat acţiunea de răpire a cetăţenilor români M.J.I., S.M. şi O.O., ce a avut loc la 28 martie 2005 pe teritoriul statului Irak – în Bagdad, persoane care au rămas în captivitate până la data când au fost eliberate, în urma demersurilor intreprinse de autorităţile statului român.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul, în termen legal a formulat recurs împotriva încheierii sus-menţionate, reiterând prin intermediul ambilor săi apărători aleşi motivele invocate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat şi, pe cale de consecinţă încheierea din 21 iulie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, este temeinică şi legală, pentru următoarele considerente:
Măsura arestării preventive poate fi prelungită motivat, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen., dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri care să justifice această măsură.
Apărătorul recurentului inculpat, avocat A.C. a susţinut că instanţa de prelungire a plecat de la premisa că deşi în prelungirea anterioară instanţa de recurs a considerat că actele de urmărire penală efectuate de procurorul român în intervalul 17 mai – 26 mai 2005 nu pot fi considerate valabile, totuşi Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a apreciat, că fiind investită cu o nouă cerere de prelungire, nu există practic autoritate de lucru judecat, întrucât problema valabilităţii actelor de urmărire penală nu se examinează în procedura de faţă, ci doar pe cale incidentală şi, numai cu ocazia soluţionării pe fond a dosarului, urmează să se statueze asupra existenţei eventualelor cauze de nulitate şi a efectelor pe care acestea le produc.
Pe acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de prelungire, în mod corect a apreciat că actele efectuate înainte de începerea urmăririi penale şi avute în vedere la luarea acestei măsuri furnizează suficiente date şi indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen., privind participarea inculpatului la săvârşirea faptei pentru care este cercetat. De asemenea, materialul probator administrat în cauză, între data luării măsurii arestării preventive şi cea a formulării cererii de prelungire, nu au modificat presupunerea iniţială privind săvârşirea faptei de către acest inculpat.
De altfel, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a apreciat, contrar susţinerilor formulate de apărare că declaraţiile persoanelor audiate de autorităţile irakiene înainte de începerea urmăririi penale, consemnate şi în procesele-verbale încheiate de procuror după traducerea acestora în limba română, au valoarea unor acte premergătoare.
S-a mai susţinut de apărare că actele transmise de autorităţile irakiene nu au valoarea unor acte premergătoare, întrucât nu se formulase anterior a cerere de comisie rogatorie internaţionale, cerere ce nu poate fi valabilă atât timp cât în speţă nu se dispusese începerea urmăririi penale, iar obiectul acesteia nu putea să-l constituie decât acte ce se efectuează după începerea urmăririi penale. S-a mai argumentat de apărare că pentru a putea fi folosite în procesul penal declaraţiile persoanelor audiate în afara teritoriului ţării de către autorităţile irakiene, în lipsa unei cereri de asistenţă judiciară internaţională trebuiau să parcurgă procedura reglementată de Titlul V din Legea nr. 302/2004 pentru a fi recunoscute de organele judiciare române.
Înalta Curte constată că nici aceste susţineri nu sunt fondate întrucât, în speţă, deşi audierea numiţilor S.M.F., M.K., O.J.M., A.A.S., A.J.A.A.S., M.K.S.J.A.S., A.A.H.B.A.D., H.Z.H., I.K.H.A.J. şi Y.M.M.A.A. care a avut loc în intervalul 6 - 9 aprilie 2005 nu s-a realizat la solicitarea statului român, ci la iniţiativa autorităţilor irakiene, care au înţeles să cerceteze aceste persoane în calitate de inculpaţi sub acuzaţia de implicare în activitatea de răpire a celor 3 cetăţeni români, abia la 13 mai 2005 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin procurorul desemnat să instrumenteze cauza, a solicitat pe baza unei cereri de comisie rogatorie, formulată în virtutea curtoaziei internaţionale, în lipsa unei convenţii internaţionale în materie penală, înscrisuri ce au fost transmise şi care au fost folosite în procesul penal ca acte premergătoare.
Înalta Curte constată că, în lipsa unei convenţii internaţionale în materie penală cu Irakul, procedeul folosit respectă exigenţele impuse de art. 160 din Legea nr. 302/2004, raportat şi la art. 132 C. proc. pen., ce constituie dreptul comun în cererile de cooperare internaţională.
Astfel, din modul de redactare a art. 160 din Legea nr. 302/2004 se prevede că obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere efectuarea unor acte care presupun o urmărire penală începută de felul celor menţionate în pct. 1 lit. a), dar şi în solicitarea de transmitere a unor mijloace materiale de probă sau comunicare de documente şi dosare, aşa cum sunt prevăzute expres în pct. 1 lit. b) şi c) ale aceluiaşi articol. Se deduce logic că singura restricţie este cea prevăzută în art. 132 alin. (2) C. proc. pen., care constituie o dispoziţie specială, raportat la Legea nr. 302/2004.
Deci, actele transmise de autorităţile irakiene au valoarea unei comunicări de documente, în măsura în care nu se constituie într-un act sau vreo măsură procesuală interzise a fi dispuse prin comisie rogatorie potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. pen.
Deşi apărarea a susţinut că actele transmise de autorităţile irakiene au fost consemnate după traducerea „aproximativă" în limba română, în mai multe procese-verbale, 6, de către organul de urmărire penală, fapt ce ar atrage nevalabilitatea lor ca acte premergătoare, se constată că sensul dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., este cel de a denumi actul prin care se consemnează actele premergătoare şi nu numărul acestor acte.
De aceea, în mod corect şi justificat Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinând că actele comunicate de autoritatea irakiană au valoarea unor acte premergătoare şi că, din conţinutul lor se desprinde concluzia fondată privind participarea inculpatului la săvârşirea faptei pentru care este cercetat, a apreciat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 155 alin. (1) teza I C. proc. pen. şi că probele legal administrate după începerea urmăririi penale nu au schimbat datele iniţiale reţinute pe situaţia de fapt pentru a putea conduce la constatarea eventualelor modificări ale temeiurilor ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Apărarea a mai susţinut că pe numele inculpatului s-au emis 2 mandate de arestare preventivă, unul de către Tribunalul Bucureşti şi altul de către Curtea de Apel Bucureşti, care îşi produc efectele în paralel şi care, în final, par să lipsească de temei cererea de prelungire a măsurii arestării preventive în speţă.
Faţă de această susţinere, Înalta Curte constată că fiecare mandat de arestare preventivă are o existenţă de sine stătătoare şi pe cale de consecinţă, este supus unor reguli distincte şi deci, se examinează legalitatea fiecăruia, separat, în cauzele în care s-au emis.
Apărarea, prin avocatul S.V. a invocat şi nelegalitatea mandatului de arestare preventivă, precum şi a prelungirilor ulterioare, în raport de prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, apreciind că mandatul de arestare preventivă emis la 27 mai 2005 nu a fost conform cu dispoziţiile privind infracţiunile flagrante, nerespectându-se deci procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 prevăd că procedura de urmărire şi judecată în cazul infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat este cea reglementată pentru infracţiunile flagrante, însă respectiva procedură nu se impune obligatoriu pentru organul judiciar, concluzie dedusă din cuprinsul dispoziţiilor art. 465 şi următoarele C. proc. pen.
De asemenea, se mai constată că în speţă organul de urmărire penală nu a urmat procedura reglementată de dispoziţiile art. 465 C. proc. pen., la care, de altfel, face trimitere textul de la art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, ci a procedat potrivit art. 468 alin. (3) C. proc. pen.: „în cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, se aplică art. 146 şi următoarele C. proc. pen.", deci respectiva procedură nu este obligatorie, având în vedere şi gradul deosebit de complex al cauzei.
În mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă măsura preventivă se impune a fi prelungită atât pentru prezervarea ordinii publice şi a securităţii sociale, dar şi raportat la gravitatea deosebită a infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat, precum şi la impactul negativ ce s-ar produce în rândul societăţii civile şi a comunităţii internaţionale, dacă acesta ar fi pus în libertate, fiind deci întrunite cumulativ dispoziţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Faţă de toate considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat şi faţă de dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii din 21 iulie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală pronunţată în dosarul nr. 2494/2005.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 60 lei noi (600.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4570/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4574/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
