ICCJ. Decizia nr. 4705/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 571 din 9 septembrie 2003, Tribunalul Dolj l-a condamnat pe inculpatul V.M., în baza art. 174 și art. 175 lit. d), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de omor calificat.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, perioada detenției de la 31 ianuarie 1994 la 23 iunie 2003.
A făcut aplicațiunea art. 64 și art. 71 C. pen.
A luat act că nu s-a exercitat acțiune civilă.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 15.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nr. 194/P/2001, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzut de art. 174 și art. 175 lit. d) C. pen.
Inculpatul, de profesie mecanic, absolvent a 4 clase, căsătorit cu numita V.M., având domiciliul în Timișoara, pe fondul consumului de alcool, se manifesta violent față de soție, astfel încât, aceasta din urmă, fiind alungată de acasă, a fost găzduită de un fost coleg de muncă, pe nume M.I.
în anul 1993, aceasta a introdus cerere de divorț la instanțele din Timișoara, care s-a pronunțat în decembrie 1993 și pentru a-și asigura un adăpost, în cazul în care apartamentul ar fi fost atribuit soției, căreia i s-au încredințat cei doi copii minori inculpatul, începând cu luna noiembrie 1993, l-a vizitat pe M.I., angajându-se să-l ia în întreținere, în schimbul găzduirii. Acesta din urmă, în vârstă de 61 ani era handicapat locomotor, având pensie de boală și fiind cunoscut consumator de alcool.
Sesizând că vecinul său, este vizitat frecvent de inculpat, administratorul imobilului, I.F., a avut o discuție cu M.I., spunându-i că dorește să-l treacă pe inculpat în cartea de imobil, însă la câteva zile a fost anunțat de M.I. că nu mai dorește să-l găzduiască pe inculpat întrucât acesta i-a luat un aparat de radio, pentru ca, ulterior, să revină din nou asupra deciziei, spunând, din nou, că dorește să-l găzduiască pe inculpat.
în perioada noiembrie - decembrie 1993, inculpatul l-a vizitat frecvent pe M.I., înnoptând de mai multe ori la acesta în locuință, iar, în seara zilei de 30 decembrie 1993, între cei doi a avut loc un incident de natură violentă, împrejurare în care inculpatul s-a înarmat cu un corp contondent și i-a aplicat numitului M.I. mai multe lovituri peste corp, în final, acesta decedând.
După exercitarea violențelor inculpatul a luat din locuința victimei mai multe bunuri alimentare, dar la ieșirea din apartament, a abandonat punga cu alimente, părăsind locuința.
La data de 2 ianuarie 1994, constatând la ușa victimei bunurile alimentare abandonate, numitul I.F. a intrat în apartamentul acestuia, iar într-una din camere a găsit pe victimă decedată, sesizând organele de poliție.
Din raportul medico - legal de autopsie nr. 4/ A din 3 ianuarie 1994, rezultă că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat șocului traumatic consecutiv multiplelor leziuni traumatice ale părților moi ale corpului, produse la o persoană cu tare organice multiple, iar leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, unele de formă alungită, între leziuni și deces existând legătură directă de cauzalitate.
S-a stabilit, de asemenea, că alcoolemia victimei a fost de 0,00 % în momentul decesului, semnele de violență, în număr de 24, fiind de natură traumatică.
în urma investigațiilor s-a constatat că principalul suspect este inculpatul V.M., acesta fiind trimis în judecată pentru omor deosebit de grav, cauza fiind restituită la parchet de Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr. 384/1995, cauză care a fost casată de Curtea de Apel Timișoara, iar după reluarea judecării cauzei inculpatul a fost condamnat pentru omor calificat la 18 ani închisoare, sentință desființată de Curtea de Apel Timișoara, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin decizia penală nr. 2727/1998, Curtea Supremă de Justiție, în recursul inculpatului, a casat hotărârile recurate și a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș pentru a se lămuri pe bază de probe o serie de împrejurări în legătură cu cauza, iar după refacerea urmăririi penale, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de Tribunalul Timiș la 15 ani închisoare.
Această sentință a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara și casată de Curtea Supremă de Justiție prin sentința penală nr. 397/2000, când s-a restituit, din nou, cauza la parchet, pentru completarea urmăririi penale, întrucât, s-a apreciat că nu a fost lămurită sub toate aspectele, pe bază de probe și nu s-au respectat indicațiile date în decizia anterioară de restituire.
Prin încheierea nr. 1985/2002 a Curții Supreme de Justiție a fost admisă cererea inculpatului și s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Dolj.
La interogatoriu, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, precizând că, în ziua de 30 decembrie 1993, s-a aflat în domiciliul său, iar pe parcursul zilei a plecat de câteva ori la piață, menționând că nu a văzut victima în ultimele zile ci numai în prima zi de crăciun când i s-a adus mâncare.
De asemenea, inculpatul a declarat că a văzut, în mod constant în locuința victimei un cetățean de origine maghiară, în vârstă de 63 ani, care obișnuia să doarmă la aceasta, recunoscând, de asemenea, că a avut o discuție contradictorie cu aceasta.
în baza tuturor probelor, prima instanță a reținut că starea de fapt din rechizitoriu este corectă, inculpatul fiind autorul omorului având ca victimă pe numitul M.I., întrucât declarațiile date de inculpat pe parcursul procesului penal sunt contradictorii, pe hainele acestuia s-au găsit urme de sânge și, deși nu s-a putut demonstra științific, că sângele respectiv aparținea victimei, însăși inculpatul a recunoscut acest lucru, precizând că a găsit victima pe jos și urcând-o în pat, i s-au murdărit hainele de sânge, la testul poligraf constatându-se un comportament simulat al inculpatului iar din noul raport de expertiză medico - legală, întocmit de I.M.L. Timișoara, la 10 mai 1999, rezultând că decesul victimei s-a produs cu 2-3 zile înainte de data la care a fost găsită, respectiv în perioada 30 - 31 decembrie 1993 iar leziunile de violență au putut fi produse prin lovire cu corpuri dure, precum și cu un obiect tăietor - înțepător, iar poziția victimei și a agresorului a putut fi față în față, cu victima chiar culcată în decubic dorsal, după care, poziția s-a putut schimba și întrucât, din probe, rezultă că victima se putea deplasa cu greutate, s-a reținut că aceasta a fost în momente diferite, în locuri diferite, în încăpere, iar decesul nu a survenit brusc la un interval de timp de ordinul orelor.
Instanța a reținut, de asemenea, că la fața locului a fost găsit un ceas de masă, care, după poziția limbilor, indica 5,37 sau 17,37, acesta reprezentând cele mai multe stricăciuni, care, probabil, au fost comise în timpul violențelor, însușindu-și astfel concluziile organului de urmărire penală, că ora indicată este 17,37.
Deși nu s-a stabilit un mobil al crimei, instanța a reținut că victima a găzduit-o pe fost soție a acestuia, în anul 1990, iar după aceasta s-a reîntors la inculpat, s-au deplasat la numitul M.I. unde inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri pentru că a întreținut cu soția sa relații sexuale.
în raport de toate probele administrate, prima instanță a reținut vinovăția inculpatului și a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., reținând că nu se aplică o pedeapsă mai mare, întrucât anterior, a fost condamnat de Tribunalul Timiș, la o pedeapsă de 15 ani închisoare, iar împotriva acestei sentințe a declarat apel numai inculpatul, decizia fiind recurată, de asemenea, numai de către inculpat.
Instanța de fond, pe parcursul cercetării judecătorești, a respins cererea de prelungire a măsurii arestului preventiv, formulată de parchet la 9 iunie 2003, în raport cu perioada de detenție preventivă prelungită, inculpatul fiind pus în libertate, la data de 23 iunie 2003.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel inculpatul la 22 aprilie 2004, criticând-o ca nelegală și netemeinică, în sensul că nu a săvârșit infracțiunea de omor calificat pentru care a fost condamnat nefiind în relații de dușmănie cu victima și neavând un motiv pentru a comite fapta cu atât mai mult, era o persoană bolnavă, menționând, de asemenea, că în faza de urmărire penală i s-au încălcat drepturile, prima declarație fiind luată în lipsa unui apărător, iar consemnările nu corespund relatărilor sale, solicitând, astfel, admiterea apelului, desființarea sentinței, iar, pe fond, achitarea, în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Inculpatul a învederat instanței de apel că nu a avut cunoștință de data la care a fost soluționată cauza de instanța de fond și de conținutul hotărârii, întrucât, în perioada respectivă se afla internat în spital și a adus la cunoștință instanței acest aspect, solicitând citarea sa și mai mult, comunicarea hotărârilor s-a făcut la adrese la care acesta a locuit.
Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 167 din 16 mai 2005, a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul V.M. împotriva sentinței penale nr. 572 din 9 septembrie 2003 a Tribunalului Dolj, obligând pe inculpat, la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care, 400.000 lei onorariu de avocat din oficiu, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.
Instanța de control judiciar, analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, a constatat că, inculpatul a declarat apel peste termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 363 C. proc. pen., care se calculează pentru partea care a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii.
Or, în cauza de față, comunicarea hotărârii penale s-a făcut inculpatului aflat în stare de libertate, la data soluționării cauzei, în București, adresă pe care inculpatul a indicat-o inclusiv la liberarea acestuia, la 23 iunie 2003, conform adresei Ministerului Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor nr. 37.930 din 10 septembrie 2004.
La dresa menționată, conform consemnărilor din actul procedural existent la dosarul cauzei, dovada de primire și procesul - verbal de predare, s-a afișat pe ușa principală a locuinței destinatarului, întrucât acesta a refuzat primirea, motiv pentru care, se vor considera ca adevărate, însemnările pe care le conține.
Susținerea apelantului inculpat, în sensul că la data soluționării cauzei se afla internat în spital, aspect cunoscut de instanța de fond, este nefondată, întrucât din actele existente la dosar nu rezultă că acesta ar fi cerut citarea sa pentru termenul următor, având termen în cunoștință întrucât a fost prezent la instanță la data de 7 iulie 2003, pentru motivul că se va interna într-un spital.
Nu sunt îndeplinite în cauză nici condițiile apelului peste termen, așa cum s-a invocat de către apărătorul inculpatului, întrucât nu suntem în prezența unei părți care a lipsit atât la judecată cât și la pronunțarea cauzei.
în raport de aceste considerente s-a apreciat apelul ca tardiv și a fost respins, ca atare.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs, inculpatul, considerând-o ca netemeinică și nelegală.
în motivarea recursului inculpatul a arătat că decizia Curții de Apel este nedreaptă, abuzivă și dată prin viclenie deoarece l-a citat unde nu locuia, pe numele lui V.M. deși după ce fusese pus în libertate, își schimbase numele în V. Că, după părerea sa, Curtea respinsese recursul parchetului împotriva măsurii de punere în libertate, tocmai pentru a da posibilitatea primei instanțe să-l judece în lipsă și să-l condamne nevinovat.
Recurentul a arătat că toate citările și comunicările ce i s-au făcut după punerea în libertate sunt nule absolut.
Ceva mai mult, apelul declarat de el trebuia tratat ca un apel peste termen fiind declarat în termenul de 10 zile de la arestarea ce a avut loc la 19 aprilie 2004, respectiv, la 22 aprilie 2004, în condițiile în care judecata fondului a avut loc în lipsa sa, atâta la dezbateri cât și la pronunțare.
Analizând recursul declarat de inculpat, acesta este întemeiat în baza art. 171C. proc. pen., în cauză, prin hotărârea pronunțată, făcându-se o greșită aplicare a legii, în sensul că, deși, apelul declarat de inculpat, trebuia caracterizat și judecat ca un apel peste termen, în mod greșit, a fost judecat ca apel obișnuit, și respins, ca tardiv.
Astfel, din încheierea datată 1 septembrie 2003 (din dosarul de fond, ce ar fi trebuit să constituie practicaua sentinței penale nr. 572 din 9 septembrie 2003, deoarece, la acea dată au avut loc dezbaterile cauzei, instanța amânând data pronunțării, rezultă că procesul s-a judecat în lipsa inculpatului, citat V.M. și reprezentat de avocat V.M., inculpatul fiind în stare de libertate.
Urmare a condamnării pronunțate prin respectiva sentință, inculpatul a fost arestat la 19 aprilie 2004 și la 22 aprilie 2004, a declarat recurs peste termen, din penitenciar, arătând că sunt îndeplinite condițiile nefiind prezent, nici cu ocazia pronunțării hotărârii.
în loc să soluționeze calea de atac prin prisma art. 365 C. proc. pen., care arată că: "Partea care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare, poate declara apel și peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz a începerii executării pedepsei sau a executării dispozițiilor privind despăgubirile civile", în mod greșit, Curtea de Apel a apreciat că se află în fața unui apel obișnuit, respingându-l, ca tardiv. Ceva mai mult, fără vreo motivare, susține printr-un considerent că n-ar fi îndeplinite condițiile apelului peste termen.
în atare situație, Curtea va aprecia necesitatea casării deciziei atacate de inculpatul V.M. și trimiterii cauzei pentru rejudecarea apelului peste termen, declarat de inculpat, la Curtea de Apel Craiova.
S-a văzut și reglementarea plății onorariului de apărător din oficiu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4819/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4228/2005. Penal → |
|---|
