ICCJ. Decizia nr. 4769/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 676 din 10 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., a fost condamnat, la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, inculpatul G.V.
Conform art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei.
în temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus detenția de la 9 septembrie 2004 la zi.
în latura civilă inculpatul a fost obligat să plătească părții civile Z.I.I. suma de 3.500.000 lei reprezentând contravaloarea telefonului mobil sustras.
Inculpatul a mai fost obligat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, că la data de 7 septembrie 2004, în jurul orei 20, partea vătămată Z.I.I. se afla, împreună cu martorii S.A., G.C.R. și P.M., la intersecția Bulevardului Mărășești cu Bulevardul Dimitrie Cantemir, din București, când inculpatul G.V. s-a apropiat și prin amenințare i-a sustras din mână telefonul mobil.
Partea vătămată, motivează prima instanță, a declarat că inculpatul era însoțit de trei tineri A.C., B.C.Șt. și A., dar aceștia nu au avut nici o contribuție la comiterea faptei. Inculpatul a încercat să bage mâna în buzunarul victimei, aceasta s-a împotrivit, a scos telefonul din buzunar, iar G.V., cu o mișcare bruscă și prin amenințare cu un cuțit, i-a luat telefonul și a plecat.
Inculpatul a declarat că, în seara de 6 septembrie 2004, nu avea asupra sa un cuțit, ci doar o capsulă de sifon pe care a găsit-o pe stradă și o ținea în mâna dreaptă, iar telefonul mobil, sustras de la partea vătămată, l-a vândut în Piața Obor, unei persoane necunoscute, pentru suma de 1.000.000 lei.
Partea vătămată și martorii B.C.Șt., G.C.R. și E.G. l-au recunoscut pe inculpat din grup și din planșele foto, ca fiind autorul faptei.
Tribunalul a înlăturat ca nesincere declarațiile martorilor B.C.Șt. și S.A., date în cursul cercetării judecătorești prin care au revenit asupra celor date în cursul urmăririi penale, susținând că partea vătămată i-a dat inculpatului de bună voie telefonul mobil, deoarece nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză din care rezultă că făptuitorul a amenințat victima cu un cuțit pentru a-i da telefonul mobil și i l-a smuls din mână.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 460/ A din 15 iunie 2005, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului prin care acesta a solicitat desființarea sentinței și schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie în cea de abuz de încredere, iar în subsidiar reducerea pedepsei aplicate.
Instanța de apel a constatat că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii de tâlhărie deoarece a amenințat-o pe partea vătămată cu un cuțit și i-a smuls telefonul mobil din mână iar pedeapsa de 5 ani închisoare a fost just individualizată, avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) și cerințele art. 52 C. pen.
împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 17 C. proc. pen. și a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., în infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., și reducerea pedepsei deoarece nu a sustras părții vătămate telefonul mobil prin întrebuințarea de violențe ci Z.I.I. i l-a dat, iar el a refuzat să i-l restituie și ulterior l-a vândut.
Recursul este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că instanțele au stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în concordanță cu probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, iar încadrarea juridică este legală.
Fapta imputată inculpatului a fost corect reținută pe baza recunoașterilor sale parțiale din declarația dată în fața primei instanțe, în sensul că, în ziua de 7 septembrie 2004, a sustras telefonul părții vătămate, dar nu a exercitat nici un fel de "presiuni" asupra acestuia și nu l-a amenințat cu cuțitul ci avea în mână o capsulă de sifon. Recurentul a mai precizat că a vândut telefonul unei persoane necunoscute și este de acord să-l despăgubească pe Z.I.I.
Negarea inculpatului că ar fi amenințat victima în momentul în care i-a luat din mână telefonul mobil, este lipsită de semnificație, întrucât din declarațiile martorilor E.G., G.C.R., B.C.Șt. și S.A., date în cursul urmăririi penale, rezultă cu certitudine că făptuitorul a amenințat victima cu un cuțit pe care îl avea în mâna dreaptă ca să-i dea telefonul, după care a fugit cu acesta dispărând printre blocuri.
Martorul E.G. a arătat că a încercat să-l rețină pe inculpat, dar nu a reușit, după care l-a sunat pe numărul telefonului sustras pentru a-l convinge să restituie telefonul, însă acesta a refuzat.
Partea vătămată și martorii l-au recunoscut pe inculpat, din grup și din planșele foto ca fiind autorul faptei.
în mod just instanțele au înlăturat ca nesincere revenirea martorilor B.C.Șt. și S.A., asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale, în sensul că inculpatul nu a amenințat victima cu un cuțit, pentru a-i lua telefonul mobil, ci avea în mână o capsulă de sifon, deoarece primele depoziții se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, ultimele fiind date pentru a-l favoriza pe G.V.
De altfel, este greu de crezut, că în condițiile în care, partea vătămată nu îl cunoștea pe inculpat, ar fi fost de acord, fără rezerve, să-i ofere de bună voie acestuia telefonul mobil cu atât mai mult cu cât acesta a amenințat-o.
De asemenea, în speță s-a reținut corect că fapta inculpatului de a-și însuși, prin violență telefonul de la partea vătămată constituie infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., iar nu infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., cum a susținut acesta, deoarece telefonul respectiv nu a fost deținut de făptuitor în virtutea unui raport juridic încheiat cu partea vătămată, care să justifice încadrarea juridică în infracțiunea de abuz de încredere, ci a fost însușit, în condițiile situației create, prin amenințarea victimei cu un cuțit.
Ca urmare, soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., este corectă.
în ceea ce privește individualizarea pedepsei, se constată că instanțele au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ținând seama de gradul de pericol social concret al faptei cât și de datele care caracterizează persoana inculpatului care are antecedente penale, încă din perioada în care era minor și de atitudinea oscilantă pe care a avut-o în cursul procesului penal.
în consecință, pentru aceste considerente, urmează ca în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte să respingă, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Deoarece recurentul este arestat preventiv în această cauză, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce, din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 9 septembrie 2004 la 24 august 2005.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4768/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4762/2005. Penal → |
|---|
