ICCJ. Decizia nr. 4806/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4806/2005
Dosar nr. 4379/2005
Şedinţa publică din 31 august 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 242 din 30 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 5000/2004, a fost condamnat inculpatul G.V., la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 33 – art. 34 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea vătămată R.J., reprezentată de R.M. şi obligă pe inculpat la plata sumei de 1.500.000 lei despăgubiri şi la 50.000.000 lei daune morale.
A fost obligat inculpatul la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare statului şi la 7.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în seara zilei de 30 mai 2004, partea vătămată R.J. a plecat să se întâlnească cu prietena sa L.G., în centrul oraşului Drăgăneşti Olt. În timp ce-şi aştepta prietena, a fost acostată de inculpat care i-a spus că L.G. se află într-un apartament al unor cunoştinţe împreună cu alte persoane de sex feminin.
Ca urmare a acestei relatări, minora s-a deplasat împreună cu acesta la apartamentul situat într-un bloc de pe strada Căpitan Drăgănescu din Drăgăneşti Olt, apartament ce se afla la etajul 1 şi în care au pătruns prin descuiere, întrucât inculpatul avea cheia.
La întrebarea minorei despre faptul că prietena sa nu se afla acolo, acesta i-a spus că se află în cea de a doua cameră, dar cum nici acolo nu se afla, aceasta şi-a dat seama că a fost indusă în eroare, moment în care a încercat să părăsească imobilul, însă inculpatul s-a opus închizând uşa camerei.
În această împrejurare, inculpatul i-a spus minorei să se dezbrace, întrucât intenţiona să întreţină raporturi sexuale cu aceasta, propunere ce a fost refuzată de către partea vătămată R.J., care nu s-a dezbrăcat, astfel că acesta a prins-o de haine, încercând., prin violenţă, să o dezbrace, împrejurări în care minora a deschis fereastra pentru a striga după ajutor la locatarii din bloc.
Inculpatul i-a închis fereastra, continuând să exercite acte de violenţă asupra minorei pentru a o dezbrăca, aceasta continuând să ţipe şi să-l ameninţe pe inculpat că îl va reclama la poliţie, deoarece a încercat să o violeze, împrejurare în care acesta a forţat-o să scrie o chitanţă de mână, din care rezulta că anterior i-ar fi împrumutat suma de 5.000.000 lei, gândind că în cazul unei reclamaţii din partea părţii vătămate ar fi justificat prezenţa lor în apartament, în vederea negocierii rambursării împrumutului acordat.
Sub imperiul temerii şi actelor de violenţă îndreptate împotriva sa de inculpat, minora a acceptat să scrie chitanţa dictată de inculpat, dar după completarea acesteia a continuat exercitarea actelor de violenţă pentru a o dezbrăca şi întreţine raporturi sexuale cu aceasta.
Deoarece minora a refuzat în mod constant să accepte propunerea inculpatului, strigând continuu după ajutor, întrucât nu mai suporta actele de violenţă exercitate asupra sa, inculpatul a deschis fereastra dormitorului, a ridicat-o pe minoră şi a aruncat-o pe fereastră de la înălţimea de 4,5 m.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, inculpatul G.V., G.M., tatăl inculpatului şi partea civilă R.J., prin reprezentant legal, R.Şt.
Prin apelul parchetului a fost criticată sentinţa primei instanţe ca nelegală şi netemeinică, arătându-se că fapta comisă de inculpatul G.V. întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 175 lit. h) C. pen., infracţiunea de tentativă de omor fiind săvârşită pentru a ascunde infracţiunea de tentativă la viol.
În cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului de numai 5 ani închisoare este mult prea mică în raport de gravitatea faptei săvârşite asupra unei minore şi faptul că inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească.
Prin apelul său, partea vătămată R.J. a susţinut insuficienţa pedepsei aplicate inculpatului în raport de gravitatea faptei săvârşite.
Prin apelul său, tatăl inculpatului, G.M. a arătat că a înţeles să formuleze apel în numele fiului său care este plecat în străinătate.
Apelul inculpatului nu a fost motivat în scris, însă oral, acesta a solicitat achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor, arătându-se că această faptă nu există.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 45 din 27 mai 2005, a admis apelul declarat de inculpatul G.V. împotriva sentinţei penale nr. 242 din 30 noiembrie 2004 a Tribunalului Olt.
A respins apelul declarat de numitul G.M. împotriva aceleiaşi sentinţe ca inadmisibil.
A respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi partea vătămată R.J., ca nefondate.
A desfiinţat sentinţa sub aspectul laturii penale a cauzei.
A descontopit pedepsele aplicate inculpatului în pedepsele de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. şi 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.:
A achitat pe inculpatul G.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 33 – art. 34 C. pen.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A dedus arestul preventiv de la 30 ianuarie 2005 la 27 mai 2005 şi a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului. A obligat apelanţii la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi partea civilă R.J.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de parchet, analizându-se întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă următoarea stare de fapt:
Partea vătămată R.J. este minoră şi locuieşte împreună cu părinţii săi în localitatea Drăgăneşti Olt, judeţul Olt.
În urmă cu trei ani l-a cunoscut pe inculpatul G.V., care a fost coleg de liceu cu fratele acesteia, partea vătămată fiind şi prietenă cu G.I., fratele inculpatului şi în acest context, inculpatul îl vizita des pe fratele părţii vătămate la domiciliul său, astfel că familia acesteia îl considera pe inculpatul G.V. un prieten al lor.
În seara zilei de 30 mai 2004, partea vătămată R.J. s-a întâlnit cu inculpatul G.V. în centrul oraşului Drăgăneşti Olt şi i-a relatat acestuia că intenţionează să închirieze un apartament pentru a locui împreună cu fratele inculpatului G.I., prietenul acesteia.
Aflând acest lucru, inculpatul s-a adresat fiului martorei S.M., solicitând cheia de la apartamentul acestuia, despre care ştia că nu este locuit, în scopul de a o atrage pe partea vătămată în acest apartament şi a întreţine cu aceasta relaţii sexuale, însă declarându-i părţii vătămate că intenţionează să-i prezinte un apartament în vederea închirierii.
Faptul că inculpatul adoptase rezoluţie infracţională rezultă din depoziţia martorei S.M. care arată că atunci când a venit la aceasta spre a-i cere cheia de la apartament, inculpatul a menţionat că „se duce acolo cu o fată".
Ulterior, în jurul orei 22,30, inculpatul şi partea vătămată s-au reîntâlnit, inculpatul afirmându-i acesteia scopul declarat de a-i prezenta apartamentul.
Cu privire la această parte a evenimentelor nu pot fi reţinute declaraţiile părţii vătămate, în sensul că aceasta ar fi intenţionat să se întâlnească cu martora L.G., o prietenă a sa, şi în acel moment s-ar fi întâlnit cu inculpatul care ar fi informat-o că această martoră se află în apartamentul la care a condus-o, deoarece această ipoteză este contrazisă chiar de declaraţia părţii vătămate dată în faţa primei instanţe în care aceasta arată că îl întâlnise pe inculpat şi anterior în seara acelei zile.
De asemenea, martora L.G., audiată în faţa primei instanţe arată că trebuia să se întâlnească cu partea vătămată în acea seară, însă la orele 21-21,30, iar dacă nu se întâlneau la acea oră, martora i-a spus părţii vătămate să nu o mai aştepte deoarece ştia cu precizie că părinţii săi nu o vor lăsa să iasă în oraş în acea seară.
Această depoziţie contrazice pe cele susţinute de partea vătămată, în sensul că trebuie să se întâlnească cu martora L.G., la ora 22,00, pentru ca ulterior să plece împreună la o sală de internet şi exclude ipoteza că partea vătămată ar fi fost indusă în eroare de inculpat care ar fi afirmat că martora L.G. o aşteaptă pe partea vătămată în acel apartament.
De altfel, versiunea părţii vătămate nu poate explica nici actele preparatorii săvârşite de inculpat, respectiv demersurile acestuia spre a obţine o cheie de la un apartament, în condiţiile în care inculpatul nu avea de unde să ştie că se va întâlni în acea seară cu partea vătămată.
Faptul întâlnirii părţii vătămate cu inculpatul în vederea închirierii unui apartament în care voia să locuiască împreună cu fratele acestuia, G.I., este susţinut prin declaraţiile acestuia din urmă, audiat ca martor, care arată că între el şi partea vătămată au avut loc mai multe discuţii în acest sens.
De asemenea, acest fapt rezultă şi din declaraţiile martorei D.L., rudă cu partea vătămată, audiată în faţa primei instanţe, care arată că partea vătămată intenţiona să găsească un apartament pentru a locui în acesta împreună cu prietenul său G.I., fratele inculpatului. Această martoră mai relatează şi că pe telefonul său partea vătămată a discutat de mai multe ori în acest sens cu prietenul său.
Ora târzie la care partea vătămată s-a dus cu inculpatul să viziteze acel apartament se explică prin aceea că, părinţii părţii vătămate nu erau de acord ca aceasta să locuiască împreună cu prietenul său, care la rândul său era minor.
De altfel, şi martorul D.I.V., în declaraţia sa în faţa primei instanţe, precum şi martora L.G., vărul părţii vătămate, respectiv, prietena acesteia, relatează că această încheiere era necesară pentru organizarea unei petreceri la sfârşit de an şcolar, fapt ce se explică prin relaţiile de rudenie şi prietenie existente între aceşti martori şi partea vătămată.
De asemenea, martorul D.I.V., în faţa primei instanţei, arată că încă din primele discuţii purtate cu partea vătămată, imediat după incident, aceasta i-a relatat că intenţiona să închirieze un apartament pentru a organiza acolo împreună cu clasa sa, petrecerea de sfârşit de an şcolar.
Ca urmare a celor mai sus reţinute, partea vătămată s-a deplasat împreună cu inculpatul într-un bloc situat în oraşul Drăgăneşti Olt pe str. Cpt. Drăgănescu, unde cei doi au pătruns în seara blocului, după care s-au deplasat la etajul 1, unde s-au oprit la uşa unui apartament pe care inculpatul a deschis-o cu cheia ce şi-o procurase anterior şi au pătruns în apartament.
Ulterior, inculpatul şi partea vătămată s-au deplasat în interior, unde inculpatul, prin insulte şi ameninţări i-a propus părţii vătămate să se dezbrace, deoarece intenţiona să întreţină raporturi sexuale cu aceasta; propunere ce a fost refuzată de partea vătămată.
Întrucât minora a refuzat că se dezbrace de bună voie, inculpatul a prins-o de haine şi a încercat să o dezbrace prin folosirea violenţei, iar în aceste împrejurări, minora a deschis fereastra camerei, încercând să strige după ajutor.
Inculpatul a închis fereastra la loc şi a continuat să o insulte şi să o ameninţe pe partea vătămată pentru ca aceasta să se dezbrace. Minora a continuat să ţipe şi i-a relatat inculpatului că-l va reclama la organele de poliţie, deoarece a încercat să o violeze, împrejurare în care inculpatul a forţat-o pe partea vătămată să scrie o chitanţă de mână din care rezulta că anterior, i-ar fi împrumutat suma de 5.000.000 lei, aceasta deoarece în cazul în care partea vătămată îl va reclama la organele de poliţie, el ar fi justificat prezenţa lui şi a părţii vătămate în apartament prin negocierea rambursării împrumutului acordat.
Sub imperiul temerii şi a actelor de violenţă, minora a acceptat să scrie chitanţa dictată de inculpat, iar după completarea acesteia, inculpatul a continuat să o ameninţe în vederea întreţinerii raportului sexual.
La un moment dat, când inculpatul s-a deplasat la toaletă, partea vătămată a deschis din nou fereastra dormitorului, ţipând pentru a i se acorda ajutor.
Nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia inculpatul ar fi deschis a doua oară fereastra, deoarece din declaraţia dată de partea vătămată la urmărirea penală rezultă că tot partea vătămată a fost cea care a întreprins această acţiune.
Deoarece ştia că inculpatul va reveni în scurt timp în cameră şi va relua ameninţările, partea vătămată s-a hotărât să-şi asigure scăparea pe fereastra pe care o deschisese, deoarece uşa apartamentului era încuiată.
La întoarcerea inculpatului în dormitor, acesta a văzut că partea vătămată nu se mai afla în cameră, iar în momentul în care s-a uitat pe geam, a văzut că aceasta era agăţată de pervazul ferestrei, atârnând în jos, după care partea vătămată, datorită poziţiei în care se afla, dar şi a temerii insuflate de inculpat, s-a desprins de pervaz, căzând pe o suprafaţă cu pământ, fapt care explică relatările părţii vătămate de la urmărirea penală, în sensul că în cădere s-ar fi echilibrat şi şi-ar fi făcut elan pentru a cădea pe pământ.
Ca urmare a căderii părţii vătămate, aceasta a suferit o entorsă la glezna dreaptă, o contuzie la genunchiul drept şi cotul drept şi o contuzie la coloana lombo-sacrală, leziuni produse prin precipitare, fapt ce denotă că partea vătămată a căzut pe partea dreaptă a corpului. Imediat după aceea, inculpatul a închis fereastra apartamentului.
În consecinţă, nu poate fi reţinută ipoteza prezentată de partea vătămată, în sensul că inculpatul ar fi aruncat-o pe aceasta de la fereastră, întrucât în primul rând, aceasta nu poate explica veridic cum a reuşit inculpatul să o prindă şi să o pună pe pervazul ferestrei în condiţiile în care aceasta nu prezintă alte urme de violenţă decât cele suferite prin cădere.
Astfel, mecanismul prin care partea vătămată arată că ar fi fost pusă de inculpat pe pervazul ferestrei este contradictoriu şi nu poate fi reţinut. De menţionat în acest sens că într-o primă ipoteză partea vătămată arată că inculpatul a ridicat-o de picioare, a pus-o cu şezutul şi cu picioarele pe geam şi apoi a împins-o peste pervaz.
Ulterior, în faţa primei instanţe, partea vătămată relatează că inculpatul ar fi luat-o în braţe şi-ar fi pus-o pe pervazul ferestrei însă nici una din aceste ipoteze nu poate fi reţinută în lipsa oricăror leziuni de violenţă datorate unor astfel de acţiuni pe care inculpatul le-ar fi exercitat asupra părţii vătămate.
Pe de altă parte, martorul audiat în apel la propunerea inculpatului, numitul P.I. relatează că în trecerea sa pe lângă blocul în care s-au produs evenimentele, a văzut-o pe partea vătămată agăţată de pervazul unei ferestre, la un apartament de la etajul 1, ulterior aceasta dându-şi drumul şi căzând.
Această depoziţie este susţinută şi de declaraţia martorei D.L., care arată că după incident, partea vătămată i-a relatat că a sărit singură pe fereastră, precum şi cu declaraţia martorului G.I., fratele inculpatului şi prieten al părţii vătămate, care relatează că partea vătămată i-a mărturisit telefonic că nu inculpatul a aruncat-o pe fereastră.
În absenţa oricărui alt martor ocular care să confirme ipoteza aruncării părţii vătămate de la etaj de către inculpat, se constată ca veridică apărarea inculpatului prin care aceasta susţine că partea vătămată s-a aruncat singură de la etaj spre a-şi asigura scăparea.
Singurul martor care ar confirma ipoteza că partea vătămată ar fi fost aruncată de inculpat pe fereastră este martorul D.I.V. care, însă nu este martor ocular al incidentului şi a cărui depoziţie se apreciază a fi numai parţial sinceră, avându-se în vedere relaţiile de rudenie ce există între acesta şi partea vătămată.
În acest sens, se reţine că acest martor, care se afla împreună cu martora S.G.S. într-o maşină în apropierea locului faptei, însă fără a avea posibilitatea să observe direct cele petrecute, susţine că auzind ţipetele părţii vătămate s-a deplasat la locul faptei imediat supă incident şi a recunoscut-o pe partea vătămată care se ridicase deja în picioare, după cădere.
Această depoziţie este contrazisă de depoziţia iniţială din faza de urmărire penală a martorei S.G.S. care arată că partea vătămată este cea care a venit la locul unde se aflau cei doi martori.
Această ipoteză este confirmată chiar de partea vătămată care, în declaraţia sa din faţa primei instanţe arată că întâlnirea cu martorul D.I.V., acesta se afla în maşină.
Pe de altă parte, martorul D.I.V. relatează în faza de urmărire penală, că într-o discuţie purtată ulterior cu inculpatul acesta ar fi recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră, însă audiat în faţa primei instanţe, acelaşi martor revine şi arată că inculpatul nu a recunoscut că ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră.
Ceilalţi martori care relatează că partea vătămată ar fi fost aruncată pe fereastră, au cunoştinţă de această împrejurare fie din cele relatate de partea vătămată, fie din cele relatate de martorul D.I.V., în afară de tatăl părţii vătămate R.Şt. care ar fi aflat această împrejurare de la numitul G.Şt., care la rândul său a aflat de la un prieten al surorii părţii vătămate, aşa cum relatează martorul D.I.V.
În consecinţă, fapta ca inculpatul ar fi aruncat-o pe partea vătămată pe fereastră nu poate fi reţinută, deoarece partea vătămată, încercând să-şi asigure scăparea a sărit pe fereastră.
Această faptă, deşi a produs o modificarea în lumea materială, nu are relevanţă penală şi în consecinţă, inculpatul a fost achitat, în mod corect pentru fapta de tentativă de omor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., de instanţa de apel, astfel încât motivul de casare invocat de parchet apare ca neîntemeiat.
Cu privire la recursul declarat de partea civilă, pentru aceleaşi considerente nu poate fi reţinut ca întemeiat nici recursul nemotivat al acesteia.
În raport de cele menţionate, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, iar recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi partea civilă R.J. vor fi respinse ca nefondate.
Înalta Curte, examinând hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi partea civilă R.J. împotriva deciziei penale nr. 45 din 27 mai 2005 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpatul G.V.
Obligă recurenta parte civilă să plătească suma de 120 lei (1.200.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 august 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4682/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4867/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs → |
|---|
