ICCJ. Decizia nr. 5411/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5411/2005
Dosar nr. 3606/2005
Şedinţa publică din 26 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1461/ F din 10 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului M.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., şi respectiv art. 290 C. pen.
În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC R.A.I. SA Bucureşti.
În temeiul art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului până la concurenţa sumei de 14.789.808.000 lei, măsură asiguratorie dispusă prin ordonanţa nr. 138.182 din 09 mai 2003 de I.P.P.R. – Direcţia Cercetări Penale, în dosarul de urmărire penală nr. 0071/2001.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 01 ianuarie 1998, între SC G.I.E. SRL Bucureşti reprezentată de inculpatul M.G. şi societatea M.E.I. înregistrată la Brooklyn S.U.A. reprezentată de I.S. s-a încheiat un contract de distribuţie pentru produse electronice marca AKAI în România.
În conformitate cu acest contract, plata pieselor electronice livrate urma să fie făcută în termenii şi cu sumele menţionate pe facturile emise de firma americană.
La data de 06 februarie 1998, între cele două societăţi comerciale s-a semnat o „Anexă la contractul de distribuţie" prin care se acorda distribuitorului român un discount de 1,5 % din valoarea totală a vânzărilor, pentru service-ul în garanţie şi un discount de 1 % din valoarea totală a vânzărilor, pentru cheltuielile cu publicitatea.
În baza acestui contract de distribuţie, în cursul anului 1998, firma americană M.E.I. a livrat către SC G.I.E. SRL piese electronice în valoare de 1.799.559 dolari S.U.A.
Deoarece firma administrată de inculpatul M.G. a înregistrat anumite restanţe la plata facturilor, acestuia i s-a solicitat să încheie un contract de asigurare a riscului de neplată, pentru produsele exportate de partea americană.
În aceste condiţii, între partea vătămată SC.R.A.I. SA Bucureşti şi inculpatul M.G., s-au derulat o serie de negocieri în vederea încheierii contractului solicitat.
Premergător încheierii contractului, la solicitarea reprezentantului părţii vătămate, martorul P.A., la data de 11 septembrie 1998, inculpatul M.G. a semnat în chestionar, parte integrantă din contract, în care preciza că până la data semnării acestui act între societatea sa şi firma furnizoare nu existau facturi restante şi neachitate, în termenele stabilite de părţi.
Acest chestionar semnat de inculpat trebuia să reflecte imaginea economică reală a asiguratului precum şi nivelul relaţiilor economice dintre asigurat şi firma beneficiară a asigurării.
Constatându-se de către reprezentanţii părţii vătămate că din actele prezentate de inculpatul M.G., nu rezultă împrejurări care să indice o posibilă încercare de fraudare a societăţii de asigurări, aceştia au fost de acord cu semnarea contractului solicitat de partea americană.
Astfel, la data de 28 octombrie 1998, SC G.I.E. SRL, reprezentată de inculpatul M.G., în calitate de societate asigurată, firma SC M.E.I., reprezentată de numitul I.S. în calitate de beneficiar al asigurării şi partea vătămată SC.R.A.I. SA Bucureşti, reprezentată de martorul T.D., în calitate de societate asiguratoare, s-a încheiat contractul de asigurare pentru riscul de neplată a contravalorii mărfurilor livrate de furnizorul extern cu nr. 603.012.
Obiectul acestui contract îl constituia asigurarea de către partea vătămată a plăţii mărfurilor livrate pe bază de contract, de furnizorul extern către SC G.I.E. SRL, stabilindu-se un termen de plată, 120 zile calendaristice de la data emiterii facturii.
Deoarece anumite clauze din contract nu au fost agreate de societatea beneficiară a asigurării, la data de 14 noiembrie 1998, aceleaşi părţi au semnat un nou contract, având aceeaşi natură juridică ca primul, care purta acelaşi număr de înregistrare 603.012, dar care prezenta ca element de noutate micşorarea perioadei de graţie în efectuarea plăţii de la 120 zile la 60 de zile, precum şi obligaţia pentru societatea inculpatului M.G. de a constitui în favoarea societăţii asiguratoare a unei ipoteci de gradul I, în termen de 30 de zile de la semnarea contractului.
După semnarea contractului, în perioada 11 decembrie 1998 – 18 martie 1999 între partea vătămată, reprezentată de martorul T.D., şi inculpatul M.G. s-a purtat o întreagă corespondenţă legată de posibila reziliere a contractului; deoarece ipoteca prevăzută în contract nu a fost constituită, iar societatea asiguratoare a constatat că mai multe facturi, de care nu avea cunoştinţă, nu au fost achitate în termenele prevăzute de contractul cadru.
S-a constatat că, la data de 11 septembrie 1998, SC G.I.E. SRL înregistrată faţă de M.E.I. un debit de 185.063 dolari S.U.A., societatea inculpatului începând să înregistreze restanţe la plată, odată cu factura nr. 40289 din 13 martie 1998
De asemenea, s-a constatat că după încheierea contractului de asigurare cu nr. 603.012 din 14 noiembrie 1998 şi până la data de 18 martie 1999, inculpatul M.G., în calitate de reprezentant al SC G.I.E. RL a confirmat primirea de la firma furnizoare a unor noi cantităţi de piese electronice, în valoare de 498.176 dolari S.U.A., aşa cum a rezultat din facturile nr. 72855 şi 73099, pe care a refuzat să le achite, invocând anumite neînţelegeri de natură contractuală.
La data de 19 martie 1999, firma americană M.E.I. a trimis un fax către partea vătămată prin care îi solicita plata facturilor restante, deoarece termenul de 60 de zile, în care marfa trebuia plătită, a expirat.
Deoarece aceasta nu a dat curs solicitării, la 14 iunie 1999 M.E.I., în calitate de reclamantă a introdus o acţiune la Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin care solicita obligarea părţii vătămate SC R.A.I. SA Bucureşti, la plata sumei de 448.176 dolari S.U.A., reprezentând despăgubirile datorate în baza contractului de asigurare a riscului de neplată.
Prin Decizia civilă nr. 2258 din 24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a hotărât definitiv şi irevocabil ca partea vătămată SC R.A.I. SA Bucureşti să plătească societăţii SC M.E.I. suma de 448.176 dolari S.U.A., aşa cum rezultă din facturile şi actele prezentate în faţa instanţei.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă SC R.A.I. SA.
În apelul său parchetul a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate deoarece, în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., reţinându-se că nu sunt întrunite elementele laturii obiective şi laturii subiective ale infracţiunii.
În apelul său, partea vătămată a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat admiterea acţiunii civile, considerând că în mod greşit Tribunalul Bucureşti a apreciat raporturile juridice dintre părţi ca fiind o tranzacţie având ca scop stingerea datoriilor, în realitate fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare, confuzia apărând datorită faptului că preţul vânzării imobilului este aproximativ egal cu suma cu care societatea asiguratoare, apelanta, s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 181 din 14 martie 2005, a respins, ca nefondate, ambele apeluri declarate în cauză, obligând partea civilă la 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă SC R.A.I. SA.
În recursul scris, parchetul a criticat Decizia atacată pentru nelegalitate, deoarece, în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen., caz de casare prevăzut de art. 171 C. proc. pen. Reprezentantul parchetului susţinând oral motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosar, a arătat că adaugă la aceste motive greşita achitare a inculpatului M.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Partea civilă, prin avocat, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi în rejudecare admiterea acţiunii civile aşa cum a fost formulată. Apărătorul recurentei părţi civile a susţinut oral motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosar.
Cu privire la recursul parchetului a solicitat admiterea acestuia.
Procurorul, cu privire la recursul părţii civile, a pus concluzii de admitere a acestuia.
Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă SC R.A.I. SA, sunt nefondate.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că criticile aduse de recurenţi sunt nefondate iar sentinţa 1461/ F din 10 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca şi Decizia care a menţinut această hotărâre sunt legale şi temeinice.
Astfel, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a administrat toate probele aflării adevărului, acte, înscrisuri, audieri de martori, pe baza cărora a stabilit corect situaţia de fapt precum şi raporturile juridice existente între părţi.
Între SC R.A.I. SA Bucureşti şi SC G.I.E. SRL (al cărui administrator şi acţionar era inculpatul) s-a încheiat un contract de asigurare la data de 14 septembrie 1998 care a fost înlocuit cu un alt contract de asigurare (păgubitor pentru partea vătămată), la 28 octombrie 1998.
Partea vătămată a susţinut că a fost indusă în eroare de către inculpat cu privire la bonitatea firmei asigurate SC G.I.E. SRL.
Elementul central pe care se bazează acuzarea este un chestionar completat de inculpat care, se susţine, a determinat în mod esenţial încheierea contractului de asigurare.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut că acest chestionar este o simplă formalitate şi nu poate fi considerat ca un element fundamental şi determinant în stabilirea bonităţii societăţii asigurate deoarece în contractul de asigurare la pct. 2 se arată în mod clar şi expres care sunt actele care dovedesc bonitatea asiguratului şi anume, ultimul bilanţ contabil, ultima balanţă contabilă, certificatul de înmatriculare, contul fiscal precum şi alte acte financiar contabile.
Aceste acte sunt de natură să îi ofere societăţii asiguratoare elementele doveditoare ale imaginii firmei asigurate în sensul credibilităţii şi bonităţii acesteia.
Chestionarul, în discuţie, nu are nici un fel de forţă probantă în dovedirea intenţiei firmei asigurate a inculpatului, fapt pentru care caracterul de mijloc fraudulos al actului respectiv nu poate fi reţinut ca atare.
Mai mult, acel chestionar, ca unic element nu poate dovedi că există o acţiune de inducere în eroare săvârşită de inculpat şi nici rezultatul unei asemenea acţiuni, eventualele erori înscrise în acel chestionar trebuiau apreciate şi analizate de societatea asiguratoare care era reprezentată chiar de acţionarul acesteia T.D.
Societatea asigurătoare îşi asumă un risc în momentul încheierii contractului de asigurare şi pentru determinarea acestuia nu poate avea în vedere doar un simplu element, ci trebuie să analizeze, în mod diligent obiectiv şi subiectiv toate informaţiile pe care le are în legătură cu societatea asigurată.
Neprocedând astfel, aceasta a manifestat o lipsă de diligenţă de minimă precauţie, de neglijenţă, pe care acum încearcă să le transfere în sarcina inculpatului.
Referitor la existenţa daunei, condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, instanţa de fond a reţinut că diminuarea patrimonială definită în rechizitoriu ca fiind consecinţa infracţiunii de înşelăciune nu răspunde nici unui element al acestei noţiuni, având un caracter temporar, firesc în derularea activităţilor comerciale ale unei societăţi, care de altfel, avea protecţia civilă şi comercială a partenerilor comerciali ai societăţii în cauză, şi deci, şi a părţii civile.
Este de reţinut că anterior efectuării oricărei plăţi efectuate de partea civilă SC R.A.I. SA inculpatul a pus sub protecţie totală patrimonial părţii civile încheind un contract de ipotecă, iar ulterior a acoperit suma plătită de partea civilă furnizorului M.E.I. prin compensare totală, transferând cu titlu definitiv un spaţiu comercial în valoarea de 15 miliarde lei prin contractul de vânzare-cumpărare 2486 din 28 iunie 2002 şi factura 030878 din 25 aprilie 2002.
În contractul de asigurare se stipulează, în mod expres dreptul de regres pe care asigurătorul îl are împotriva asiguratului pentru ceea ce a plătit şi în cazul în care asiguratul nu restituie sumele pe care asiguratorul le-a plătit, acesta este îndreptăţit să execute garanţia materială, imobiliară a asiguratului (ipotecă de gradul I), iar pentru nerespectarea oricăreia dintre clauze asigurătorul este îndreptăţit să rezilieze „cu efect imediat" contractul de asigurare.
Aşa fiind, latura subiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului nu este întrunită nefiind dovedită intenţia calificată a inculpatului de a obţine un folos injust material.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că între inculpatul M.G. şi SC M.E.I. SRL nu a existat o înţelegere frauduloasă, astfel că în sarcina inculpatului nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Sub aspectul celei de-a doua infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, instanţa de fond a apreciat în mod corect că datele inserate de inculpat în chestionarul respectiv pentru asigurarea riscului de neîncasare a creanţelor nu este de natură a produce consecinţe juridice având o valoare orientativă, la data completării chestionarului neputându-se stabili cu exactitate existenţa unor plăţi neachitate la scadenţă de către inculpat din moment ce şi SC M.E.I. (firma furnizoare) avea datorii către societatea reprezentată de inculpat.
Prin urmare instanţa de fond a pronunţat sub aspectul laturii penale o soluţie legală şi temeinică.
Referitor la recursul părţii civile, Înalta Curte reţine că aceasta a solicitat acoperirea unui prejudiciu în valoare de 448.176 dolari S.U.A.
Solicitarea părţii civile este nefondată.
Prin Decizia civilă 2258 din 24 aprilie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, partea civilă SC R.A.I. SA a fost obligată la plata sumei de 448.176 dolari S.U.A. către SC G.I.E. SRL, între părţi existând o convenţie acţiunea civilă fiind stinsă prin tranzacţie.
Prin contractul autentic de vânzare-cumpărare 2486 din 28 iunie 2002 partea responsabilă civilmente SC G.I.E. SRL a transmis prin compensare totală cu debitul derivând din contractul de asigurare, dreptul de proprietate al unui imobil în valoare de 15 miliarde lei, iar conform cursului valutar la data compensării conform facturii 030878 din 25 aprilie 2002 (33.325 lei/dolari S.U.A.) valoarea imobilului a fost de 450.112 dolari S.U.A. depăşind valoarea debitului decurgând din contractul de asigurare astfel cum a fost stabilită prin Decizia irevocabilă a instanţei supreme.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că şi sub aspectul laturii civile a procesului penal instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi în consecinţă, va respinge recursul părţii civile, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă SC R.A.I. SA împotriva deciziei penale nr. 181 din 14 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul M.G.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5403/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5427/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod... → |
|---|
