ICCJ. Decizia nr. 5458/2005. Penal. Revizuire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5458/2005
Dosar nr. 4683/2005
Şedinţa publică din 22 septembrie 2005
deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 516 din 30 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, precum şi asupra declaraţiei de retragere a recursului formulat împotriva aceleiaşi decizii de revizuentul V.C. constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 91 pronunţată la 24 martie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., dispunând achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a inculpatului V.C.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că inculpatul fusese trimis în judecată penală pentru comiterea, la 23 iulie 1997, a infracţiunii de tâlhărie împotriva părţii vătămate C.E. şi că probele administrate în susţinerea acuzării, o recunoaştere din grup făcută chiar de victimă şi constatarea conform căreia la locul faptei a fost găsit un rest de ţigaretă care fusese fumată de o persoană având grupa sanguină „0.I", pe care şi inculpatul o are, nu erau de natură a înlătura dubiu existent cu privire la vinovăţia lui V.C.
Această apreciere a fost argumentată relevându-se că aceeaşi grupă sanguină o avea şi numitul C.C. care, începând din luna iunie a anului 1997, a vizitat de câteva ori locuinţa C.E., iar în noaptea de 12 octombrie 1997, a comis la rândul său împotriva acesteia o infracţiune de tâlhărie al cărei mod de operare a fost identic cu acela utilizat de autorul faptei săvârşite la 23 iulie 1997.
Referitor la acest ultim aspect s-a relevat că pentru infracţiunea comisă la 12 octombrie 1997 C.C. a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 10 ani de închisoare.
Existenţa dubiului în ceea ce priveşte vinovăţia lui V.C. a fost argumentată şi prin evocarea asemănării fizice frapante care există între el şi C.C., apreciindu-se că într-un astfel de context valoarea probantă a recunoaşterii din grup este nesemnificativă.
În aceeaşi ordine de idei s-a observat că în declaraţiile sale iniţiale partea vătămată nu a menţionat că agresorul ar fi avut pe faţă vreo formă de leziune, deşi în cauză s-a făcut dovada că la 23 iulie 1997 V.C. avea pe faţă câteva echimoze.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 207 pronunţată la 6 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a desfiinţat în totalitate sentinţa condamnându-l pe inculpatul V.C., la 5 ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Prin aceeaşi decizie au fost aplicate în cauză prevederile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), şi dispoziţiile art. 350 C. proc. pen., în temeiul cărora s-a luat măsura arestării inculpatului, constatându-se totodată că, în perioada 27 iulie 1997 - 24 martie 1998, inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv.
Prin Decizia nr. 1437 pronunţată la 4 aprilie 2000, în dosarul nr. 2860/1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de inculpat şi a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Ca urmare Decizia instanţei de apel a fost casată numai cu privire la individualizarea pedepsei care a fost majorată de la 5 ani la 7 ani de închisoare.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţa de apel şi cea de recurs au reţinut că vinovăţia inculpatului a fost dovedită prin declaraţiile constante ale părţii vătămate C.E. coroborate cu depoziţii ale unora dintre martori (S.P. şi B.C.), în condiţiile în care declaraţiile altor persoane au fost înlăturate deoarece au fost propuse ca martori de către inculpat numai în faza de judecată.
Majorarea pedepsei în recurs a fost, de asemenea, argumentată invocându-se periculozitatea infracţiunii şi condiţia de recidivist a inculpatului.
Ulterior, V.C. a formulat o cerere de revizuire care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu numărul de dosar 2790/2002, iar prin încheierea de la 28 mai 2002 instanţa astfel sesizată a admis în principiu cererea de revizuire.
Prin sentinţa penală nr. 906 pronunţată apoi la 1 octombrie 2002 aceeaşi instanţă a făcut aplicarea art. 406 C. proc. pen., anulând sentinţa nr. 91 din 24 martie 1998 pronunţată de respectivul tribunal şi dispunând achitarea revizuentului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
În considerentele sentinţei de achitare au fost analizate probele administrate ulterior admiterii în principiu a cererii de revizuire şi s-a procedat la o coroborare a lor cu probele administrate anterior conchizându-se că în cauza dedusă judecăţii „nu s-a putut face proba indubitabilă că inculpatul revizuent V.C. ar fi autorul tâlhăriei săvârşite asupra părţii vătămate C.E. în data de 23 iulie 1997".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Într-un prim ciclu procesual acest apel a fost admis prin Decizia penală nr. 207 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 6 mai 1999, în dosarul nr. 505/1999, decizie care a fost însă la rândul ei casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca urmare a admiterii recursului declarat de revizuentul V.C., prin Decizia nr. 1189 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la 17 februarie 2005, în dosarul nr. 1070/2003.
În urma rejudecării astfel dispuse apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 516 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la 30 iunie 2005, în dosarul nr. 1915/2005.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin audierea martorilor O.V. şi C.F. s-a făcut dovada că recunoaşterea din grup a inculpatului a fost efectuată în condiţiile în care acesta avea o echimoză evidentă la ochiul drept, aceeaşi martori confirmând şi alibiul lui V.C. potrivit căruia la data şi ora comiterii infracţiunilor împotriva părţii vătămate C.E. el se afla la un bar din localitate unde a vizionat, împreună cu mai mulţi consăteni, un meci de fotbal.
În raport cu conţinutul acestor relatări s-a apreciat că respectivele depoziţii atestă fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea lui V.C., în cauză fiind întrunite cerinţele art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Pe lângă aceste aspecte instanţa de apel a evidenţiat numeroasele dubii intervenite ulterior condamnării revizuentului cât priveşte comiterea de către el a infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
În această ordine de idei a fost evocată şi incapacitatea părţii vătămate C.E. de a-l identifica pe revizuent în situaţia în care i s-a solicitat de către instanţa de fond să îl recunoască pe autorul tâlhăriei de la 23 iulie 1994, avându-i în faţă pe cei doi suspecţi: V.C. şi C.C.
Soluţia de achitare a revizuentului a fost argumentată de altfel prin raportare la dubiile existente în ceea ce priveşte comiterea de către el a infracţiunii menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi revizuentul V.C., cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 4863/2005.
În ceea ce îl priveşte revizuentul a declarat la termenul de la 22 septembrie 2005 că îşi retrage recursul; ca urmare Curtea va face, referitor la acel recurs, aplicarea art. 3854 alin. (2), raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen.
În motivarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 171 şi respectiv art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., au fost formulate critici prin care s-au invocat „greşita admitere în principiu a cererii de revizuire" şi „greşita achitare a inculpatului V.C."
Prima dintre aceste critici a fost argumentată susţinându-se că instanţa de fond a dat dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., o interpretare extensivă contrară finalităţii care, fiind urmărită de legiuitor a fost consacrată de jurisprudenţă şi doctrină.
S-a susţinut că nu există o echivalenţă între faptele şi împrejurările noi, menţionate în redactarea textului de lege citat şi eventualele noi mijloace de probă prin care s-ar tinde la completarea probatoriului deja administrat.
În fine, s-a afirmat de către recurent că încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire a fost pronunţată cu ignorarea acestui imperativ permiţându-se ca „pe calea revizuirii să se obţină o prelungire a probatoriului pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza şi să se procedeze la o readministrare a probatoriului deja administrat".
Critica adusă soluţiei de achitare a revizuentului a fost, de asemenea, dezvoltată afirmându-se că prin aceasta s-a comis o eroare gravă de fapt deoarece probele administrate în cauză au demonstrat cu certitudine că V.C. este autorul infracţiunii de tâlhărie comise la 23 iulie 1997 împotriva C.E.
În acest sens au fost evocate depoziţiile unor martori audiaţi în cauză care converg în sensul confirmării declaraţiilor prin care partea vătămată l-a identificat pe inculpat.
Recursul este nefondat.
Deşi este întrutotul corectă, interpretarea prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocată de recurent nu este de natură a duce la concluzia că încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire ar fi contrară respectivei reglementări.
În acest sens, Curtea are în vedere că soluţionarea iniţială a cauzei s-a întemeiat pe un ansamblu de probe, neomogen sub aspectul concludenţei şi relevanţei.
Este de necontestat că depoziţiile martorilor care l-au văzut pe inculpat trecând pe strada pe care locuia partea vătămată sau descoperirea la locul faptei a unui rest de ţigaretă fumat de o persoană ce avea grupa sanguină a lui V.C. şi despre care nici măcar nu există certitudine că a fost fumat de autorul tâlhăriei, reprezintă probe care, prin ele însele, nu ar fi justificat trimiterea în judecată şi condamnarea revizuentului.
Altfel spus datele speţei au ierarhizat în mod natural probele administrate, singurele cu adevărat esenţiale fiind declaraţiile date de C.E. şi recunoaşterea din grup a inculpatului făcută tot de respectiva parte vătămată.
De altfel şi din motivarea hotărârilor prin care revizuentul a fost condamnat rezultă limpede că siguranţa cu care partea vătămată a afirmat de mai multe ori că recunoaşte în persoana lui V.C. pe autorul tâlhăriei comise împotriva sa la 23 iulie 1997 a fost elementul determinant în formarea convingerii intime a judecătorilor privind vinovăţia acestuia.
Or, prin cererea de revizuire a fost pusă în discuţie o împrejurare pe care instanţele amintite nu au cunoscut-o şi anume incapacitatea părţii vătămate de a-i identifica cu certitudine şi de a face distincţie între cei doi inculpaţi condamnaţi fiecare pentru comiterea câte unei infracţiuni de tâlhărie săvârşite împotriva sa.
Aşa fiind, Curtea reţine că, fie şi doar şi sub aspectul analizat, respectiva cerere răspundea cerinţelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ceea ce justifică admiterea ei în principiu, considerent pentru care nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
O soluţie similară se impune şi în ceea ce priveşte motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Aşa cum deja s-a menţionat, recunoaşterea revizuentului de către C.E. ca autor al tâlhăriei comise la 23 iulie 1997 a constituit, raportat la datele speţei, cel mai important aspect probatoriu al cauzei, de fapt singurul în măsură să ofere instanţelor elementele de certitudine, fără de care condamnarea lui V.C. ar fi fost improbabilă.
Aceste elemente de certitudine nu s-au mai confirmat însă cu prilejul reaudierii părţii vătămate de către tribunalul investit investită cu judecarea în primă instanţă a cererii de revizuire.
Este de subliniat în acest sens incapacitatea C.E., dovedită în împrejurarea amintită, de a-i identifica cu certitudine pe V.C. şi C.C., aflaţi în faţa sa în aceeaşi boxă.
Printre posibilele explicaţii ale acestei atitudini ezitante a părţii vătămate poate fi avută în vedere şi o fireasca estompare a amintirilor intervenită odată cu trecerea anilor în condiţiile în care C.E. avea o vârstă înaintată şi în perioada în care a fost victima celor două infracţiuni succesive de tâlhărie.
O astfel de ipoteză nu exclude totuşi alternativa ca neputinţa sa de a face o distincţie clară între cei doi suspecţi să dateze încă din perioada instrumentării iniţiale a cauzei.
Este de observat însă că în cursul urmăririi penale şi în fazele procesuale imediat următoare trimiterii în judecată a revizuentului nu au existat temeiuri care să facă necesare verificări suplimentare cât priveşte acurateţea identificării lui V.C. de către partea vătămată ca autor al tâlhăriei.
Siguranţa absolută afişată iniţial de C.E. în faţa procurorului şi a instanţelor care au soluţionat cauza în primul ciclu procesual a fost contrazisă dramatic numai după formularea cererii de revizuire şi exclusiv în legătură cu testarea capacităţii sale de a face distincţie între revizuent şi numitul C.C.
În contextul probatoriu astfel definit aprecierile primei instanţe investite cu respectiva cerere de revizuire ca şi argumentele aduse de instanţa de apel referitoare la profundele dubii apărute cu privire la vinovăţia revizuentului sunt întrutotul justificate.
Fiind de principiu că astfel de dubii profită inculpatului, ca beneficiar al prezumţiei de nevinovăţie, soluţia de achitare a lui V.C. apare astfel ca temeinică şi legală.
În acelaşi timp, Curtea constată că în speţă nu îşi găsesc incidenţa nici alte prevederi ale art. 3859 C. proc. pen., susceptibile de a fi analizate şi din oficiu.
Prin urmare, în cauză se va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 516 din 30 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Ia act de retragerea recursului declarat de revizuentul V.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurentul-revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 80 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru a-l asista în recurs, în sumă de 20 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5427/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod... | ICCJ. Decizia nr. 5462/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
