ICCJ. Decizia nr. 5599/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5599/2005
Dosar nr. 4473/2005
Şedinţa publică din 4 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 70 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.V. împotriva rezoluţiei nr. 1133/II-2/2005 dată de Parchetul Curţii de Apel Bucureşti.
A reţinut instanţa de fond că, prin rezoluţia mai sus-menţionată s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei din 23 martie 2005 emisă în dosarul nr. 203/P/2005 al Parchetului Curţii de Apel Bucureşti, rezoluţie prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.I.F., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede şi I.G., subinspector de poliţie în cadrul Poliţiei Roşiorii de Vede pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât faptele nu sunt de natură penală.
În motivarea plângerii, petiţionarii C.V. şi C.A.V. au arătat că au considerat ca abuzivă exercitarea atribuţiilor de serviciu de către organele de urmărire penală, întrucât au refuzat administrarea unor probe solicitate de ei, care aveau calitatea de învinuiţi în acel dosar, respectiv reconstituirea şi confruntări cu martori.
Plângerea formulată de petiţionarul C.V. împotriva rezoluţiei din 23 martie 2005 dispusă în dosarul nr. 203/P/2005 al Parchetului Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă, în baza art. 275 – art. 278 alin. (1) C. proc. pen., de procurorul general al Parchetului Curţii de Apel Bucureşti, prin rezoluţia nr. 1133/II-2/2005 din 18 aprilie 2005, ca neîntemeiată, din verificarea actelor şi lucrărilor aflate la dosar, rezultând că soluţia adoptată în cauză este legală şi temeinică.
Împotriva rezoluţiei procurorului general, petiţionarul C.V., în baza art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanţă, respectiv la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 70 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.V. împotriva rezoluţiei nr. 1133/II-2/2005 dată de Parchetul Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că o greşită apreciere a probelor sau o eventuală omisiune de a administra unele probe de către organul de urmărire penală nu reprezintă infracţiunea de abuz în serviciu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul C.V., apreciind că urmărirea penală efectuată în dosarul în care a fost cercetat împreună cu fiul său a fost făcută defectuos, cuprinzând o serie de inadvertenţe, nu s-a insistat în aflarea adevărului, nu s-a reţinut situaţia reală şi nu i s-au încuviinţat probele solicitate în apărare, respectiv reconstituirea faptei şi efectuarea unor confruntări între martori. Totodată, a mai arătat că plângerea sa îi vizează pe procurorul D.I.F. (decedat) şi pe subinspectorul de poliţie I.G.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea atacată, Curtea constată că, sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, instanţa de fond analizând în mod riguros plângerea, prin coroborarea întregului material probator aflat la dosarul cauzei.
Susţinerile petiţionarului din recurs, reiterează, de fapt, motivele invocate în plângerile adresate procurorului şi instanţei de fond.
Astfel, atât organele parchetului, cât şi instanţa de judecată au analizat aspectele privind activitatea procurorului D.I.F. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede şi cea a subinspectorului de poliţie I.G. de la Poliţia Roşiorii de Vede – B.C.P., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În mod corect a arătat instanţa de fond faptul că neadministrarea unor probatorii propuse de părţi în cursul urmăririi penale nu are conotaţie penală şi nu caracterizează exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în condiţiile în care probatoriile solicitate nu au fost considerate utile cauzei.
Cel care apreciază necesitatea administrării probelor este organul de urmărire penală şi nu vreuna din părţi.
Din actele premergătoare efectuate nu a rezultat nici un indiciu în sensul că lucrătorul de poliţie şi/sau procurorul ar fi apreciat în mod eronat probele administrate în cauză ori ar fi respins în mod greşit cererea învinuiţilor din cauză, respectiv C.V. şi C.A.V., de administrare a unor probe care ar fi fost concludente.
Mai mult, pe baza rechizitoriului întocmit în cauză, petiţionarul a fost condamnat, astfel încât prima instanţă a considerat completă urmărirea penală, ceea ce înseamnă că probele administrate în faza de urmărire penală au fost concludente.
Aşa fiind, cum din examinarea în ansamblu, a sentinţei recurate, nu se constată ca aceasta să fie supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.V. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 20 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurentul petiţionar la plata sumei de 60 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5596/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5614/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs → |
|---|
