ICCJ. Decizia nr. 619/2005. Penal

Decizii penale ICCJ 2005

Prin rechizitoriul cu nr. 134/ P din 21 iulie 1004 al P.N.A., secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei B.A., pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în calitate de magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în perioada iunie - iulie 2000, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a pretins și primit, în două rânduri, sumele de 6.000 dolari S.U.A. și respectiv 35.000 dolari S.U.A. de la denunțătorul N.D.C. (cu mențiunea că aceste pretinderi și primiri efective ale sumelor în cauză au fost mascate sub forma unor "împrumuturi"), asigurându-l că, prin intervenția sa la magistrații Curții Supreme de Justiție, secția penală, va obține achitarea acestuia (în dosarul în care denunțătorul era condamnat pentru infracțiunea de instigare la tâlhărie și care se afla pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția penală, sub nr. 190/2000) pentru ca, ulterior respingerii recursului în cauză, să-l asigure "din nou" că, prin intervenția sa la procurorii din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și judecătorii de la Curtea Supremă de Justiție, va obține introducerea recursului în anulare și, finalmente (după judecarea acestuia), condamnarea denunțătorului la o pedeapsă neprivativă de libertate.

Examinând actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 183 din 8 decembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în dosarul nr. 3967/1999, denunțătorul N.D.C. a fost condamnat, la o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani, pentru instigare la infracțiunea de tâlhărie, hotărâre împotriva căreia a declarat recurs, ce a format obiectul dosarului nr. 190/2000 al Curții Supreme de Justiție, secția penală.

în aceeași perioadă de timp inculpata B.A. funcționa ca magistrat asistent la instanța supremă, fiind numită prin ordinul nr. 15 din 1 februarie 1999 al Președintelui Curții Supreme de Justiție.

Prin intermediul martorului B.M., cu care se cunoștea din perioada când acesta a funcționat ca procuror în Brașov, denunțătorul N.D.C. a intrat în legătură cu inculpata B.A., arătându-i explicit că dorește "un sprijin" în rezolvarea favorabilă a recursului său, pretextând că nu se face vinovat de infracțiunea pentru care a fost condamnat.

întâlnirea dintre cei doi a fost mediată de martorul B.M., în locuința acestuia din București, unde denunțătorul N.D.C. s-a prezentat împreună cu soția sa, martora N.M.L. și unde inculpata B.A. a lăsat să se înțeleagă că este judecător al instanței supreme, asigurându-l pe denunțător că va studia dosarul și va discuta "concret", după o perioadă de timp.

După câteva zile, prin intermediul aceluiași martor B.M., denunțătorul N.D.C. a fost anunțat că inculpata va veni la domiciliul său din Brașov pentru a discuta situația recursului.

La începutul lunii iunie 2000, inculpata B.A., însoțită de fiica sa, martora B.A., a sosit în Brașov și a mers la locuința denunțătorului, având asupra sa, în original, dosarul Curții Supreme de Justiție, conținând recursul declarat de denunțător.

Dosarul a fost preluat de martora N.M.L. și xerocopiat. Cu aceeași ocazie inculpata l-a încredințat pe denunțător că există posibilitatea obținerii soluției de achitare. Convins de capacitatea inculpatei de "a soluționa" favorabil recursul, datorită prezentării dosarului original și invocării numelui magistratului ce prezida completul, denunțătorul a acceptat cererea inculpatei de a plăti suma de 6.000 dolari S.U.A., pentru "stimularea" bunăvoinței judecătorilor.

De altfel, profitând de confuzia în care se afla denunțătorul privind statutul real al inculpatei, aceasta i-a promis că va face diligențe să intre personal în completul de judecată, prin schimb cu "o colegă", lucru vădit imposibil, afirmația inculpatei având ca scop creșterea încrederii denunțătorului în posibilitățile sale de manipulare a justiției, cu consecința imediată a achitării necondiționate a sumei de bani pretinse.

Având în casă o sumă importantă în valută a cărei proveniență a dovedit-o în cursul urmăririi penale, depunând la dosar documente privind vânzarea a două imobile aflate în proprietatea familiei sale, denunțătorul N.D.C., prin soția sa N.M.L., i-a remis inculpatei suma de 6.000 dolari S.U.A., întocmindu-se o chitanță ce atesta un pretins împrumut, în scopul evident al trucării tranzacției.

Chitanța respectivă a rămas în posesia inculpatei, fiind ulterior distrusă și înlocuită cu o altă chitanță olografă, emisă de inculpată și depusă la dosar de către denunțător, chitanță ce vizează aceeași sumă de bani, dar care atestă că primirea "împrumutului" de 6.000 dolari S.U.A. s-a făcut cu o lună înainte de data actului olograf, respectiv la începutul lunii iunie 2000.

Scopul urmărit de inculpată prin întocmirea acestei noi chitanțe a fost de a se pune la adăpost de o eventuală cercetare, deoarece între timp luase cunoștință de faptul că prin decizia penală nr. 3028 din 28 iunie 2000 pronunțată în dosarul nr. 190/2000, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, respinsese, ca nefondat, recursul denunțătorului.

După ce a luat cunoștință de soluția instanței, denunțătorul N.D.C. i-a cerut explicații inculpatei, care a motivat eșecul pretinselor demersuri, prin faptul că președinta completului de judecată a fost înlocuită în ultimul moment de un alt judecător, cu care nu a putut "negocia".

Denunțătorul i-a pretins inculpatei restituirea sumei de bani, însă aceasta s-a eschivat de la plată, invocând achitarea unui alt debit către o cunoștință a martorului B.M., fiind evident că a invocat numele acestuia din urmă pentru a-l timora pe denunțător, datorită poziției ocupate de martor în sistemul judiciar (procuror).

Sesizând labilitatea psihică și credulitatea denunțătorului și a soției sale, precum și faptul că aceștia posedau importante sume de bani din derularea unor afaceri civile, inculpata a proiectat continuarea activității infracționale, contactându-l pe denunțător cu o nouă ofertă de "sprijin", prin traficarea influenței sale atât la nivelul magistraților Curții Supreme de Justiție, cât și la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Concret, inculpata i-a promis denunțătorului că va declanșa demersurile necesare pentru promovarea unui recurs în anulare în urma căruia denunțătorul, va fi exonerat de răspundere penală, ori se va dispune de instanța supremă suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată acestuia pentru instigare la tâlhărie.

Știind că, în mod real, inculpata avea cunoștințe la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, deoarece îi văzuse în casa acesteia pe procurorii E.C. și B.M., ambii magistrați la acest parchet, denunțătorul a acceptat să reia discuțiile cu inculpata, motiv pentru care a făcut mai multe deplasări la București, locuind chiar în apartamentul acesteia.

Inculpata a întocmit un memoriu pentru recurs în anulare, pe care l-a prezentat soției denunțătorului, N.M.L., jurist de profesie, memoriu ce a fost depus la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, unde inculpata a mers de mai multe ori însoțită de martora N.M.L., sub pretextul unor discuții cu persoanele interesate.

întrucât în perioada respectivă denunțătorul stătea mai mult la Constanța pentru clarificarea unor afaceri imobiliare, inculpata s-a deplasat acolo, la domiciliul mamei denunțătorului și l-a asigurat pe acesta că, prin admiterea recursului în anulare va primi o pedeapsă neprivativă de libertate, însă acest lucru necesită "cheltuieli" mult mai mari, respectiv 35.000 dolari S.U.A., defalcând suma pe destinații, respectiv suma de 20.000 dolari S.U.A. pentru procurorii ce se ocupă de promovarea recursului în anulare, suma de 10.000 dolari S.U.A. pentru un judecător nenominalizat de la Curtea Supremă de Justiție și suma de 5.000 dolari S.U.A. reprezentând cheltuielile sale personale legate de contactarea și determinarea acestora.

Deși suma i s-a părut exagerat de mare, denunțătorul N.D.C. a acceptat-o, datorită pericolului iminent de a fi încarcerat, iar pentru a o realiza a fost nevoit să contracteze un împrumut cu garanție imobiliară cu numita C.M., ipotecându-și apartamentul din Brașov contra sumei de 4.000 dolari, restul de 31.000 dolari avându-i în casă, în urma înstrăinării recente a trei imobile, dintre care unul din Constanța contra sumei de 28.000 dolari S.U.A.

Toate aceste tranzacții și prețuri încasate au fost dovedite de denunțător cu actele depuse la dosar, iar pe verso-ul contractului de ipotecă, inculpata a confirmat olograf primirea sumei de 35.000 dolari S.U.A., sub formă de "împrumut".

După respingerea memoriului de promovare a recursului în anulare, denunțătorul N.D.C. a realizat că inculpata nu poate să-și onoreze promisiunile și a presat-o prin diverse mijloace să-i restituie banii, de fiecare dată primind însă răspunsul "să stea liniștit că se rezolvă".

Din declarațiile denunțătorului date în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, a rezultat că până la momentul încarcerării acestuia, inculpata i-a restituit suma de 4.500 dolari, din suma totală de 41.000 dolari S.U.A.

în luna aprilie 2002, denunțătorul N.D.C. s-a prezentat la poliție în vederea încarcerării pentru executarea mandatului emis de Tribunalul Brașov pentru pedeapsa de 5 ani închisoare.

Ulterior, în detenție, denunțătorul a aflat de la un coleg de celulă, respectiv de la martorul S.T.A. că aceeași persoană (respectiv inculpata B.A.), a mai fost implicată într-o "afacere" similară, în legătură cu o altă inculpată, fostă procuror, pe nume R.C. și o grefieră de la Judecătoria sectorului 2 București, respectiv R.A.M. și că din acest motiv a fost îndepărtată din corpul magistraților, situație confirmată în cauză de ordinul nr. 43 din 21 martie 2001 al Președintelui Curții Supreme de Justiție, care a dispus încetarea contractului de muncă a inculpatei din funcția de magistrat asistent la această instanță.

în același timp, premergător încarcerării, denunțătorul a formulat mai multe plângeri penale împotriva inculpatei, adresate Ministerului Public, la care nu a primit nici un răspuns, astfel că în final a promovat o acțiune penală directă pentru abuz de încredere prevăzut de art. 213 C. pen., împotriva inculpatei, la Judecătoria Brașov, sperând că, datorită calității speciale a acesteia de magistrat asistent, plângerea sa să ajungă la Curtea Supremă de Justiție, iar acest lucru să determine parchetul să efectueze cercetări împotriva inculpatei B.A.

Prin sentința penală nr. 2169 din 30 septembrie 2003 (dosar nr. 97/2003), Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei, potrivit calității persoanei, la Curtea Supremă de Justiție care, la rândul ei, prin încheierea nr. 21 din 10 februarie 2004 (dosar nr. 4626/2003), a scos cauza de pe rol și a sesizat Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, care a efectuat cercetările ce au condus la formarea prezentului dosar.

Atât în faza de urmărire penală cât și în cea de cercetare judecătorească, inculpata B.A. a negat, împotriva evidenței, că s-ar face vinovată de săvârșirea faptelor pentru care a fost trimisă în judecată, susținând că, în mod întâmplător, a întâlnit în casa martorului B.M. pe denunțător și soția acestuia, cu care s-a împrietenit, fără însă a le spune unde lucrează; că aceștia, cu ocazia unei vizite efectuate ulterior la domiciliul său, din proprie inițiativă i-au oferit suma de 6.000 dolari S.U.A., pentru ca inculpata să restituie un împrumut anterior, despre care cei doi auziseră întâmplător de la o persoană ce venise să-și ceară banii în momentul respectiv.

Inculpata a mai susținut că abia ulterior a aflat de calitatea de recurent-inculpat a denunțătorului și că nici un moment nu a discutat cu acesta despre vreun sprijin în soluționarea recursului, limitându-se doar la a-i face recomandarea de a-și angaja un apărător.

Inculpata a afirmat, de asemenea, că i-ar fi restituit denunțătorului suma de 6.000 dolari S.U.A., dar că într-o împrejurare neelucidată, în timp ce se afla în casa mamei denunțătorului din Constanța, acesta i-a cerut să completeze o nouă chitanță, din care să rezulte că i-ar mai datora 2.500 dolari S.U.A.

Susținerea inculpatei este lipsită de logică, deoarece aceasta nu poate explica în ce condiții a fost determinată să-și asume în plus un debit nereal, în condițiile în care a recunoscut că textul respectivei chitanțe a fost scris de ea personal.

Nereală este și susținerea inculpatei privind împrumutul spontan al sumei de 6.000 dolari S.U.A. (sub acest aspect B.A. a precizat că denunțătorul i-a dat suma de 6.000 dolari S.U.A., pentru ca la rândul ei, să i-o restituie martorei G.M. de la care o împrumutase anterior) deoarece, așa cum a rezultat din declarația martorei G.M. (creditoarea inculpatei), aceasta nu și-a primit banii, iar pe de altă parte este greu de acceptat că, în contextul activităților desfășurate de inculpată și descris anterior, denunțătorul și soția sa ar fi putut avea altă motivație, decât cea reținută prin rechizitoriu, să-i ofere inculpatei o sumă importantă de bani, sub pretextul simplei prietenii, care abia se înfiripase.

De altfel, inculpata a negat și realitatea primirii sumei de 35.000 dolari S.U.A., pretinzând că denunțătorul ar fi fost cel care a mai adăugat un zero la suma consemnată olograf de ea de 3.500 dolari S.U.A., fără a explica însă în ce condiții, așa-zișii împrumutători i-ar fi dat această sumă.

Această susținere a inculpatei a fost infirmată de raportul de expertiză criminalistică nr. 10875/2004 al I.G.P.R. care atestă că cifrele componente ale sumei de 35.000 dolari S.U.A., existente pe rândul patru al scrisului olograf, nu prezintă modificări, fiind scrise cu aceeași substanță scripturală.

în cursul cercetării judecătorești și în legătură cu suma de 35.000 dolari S.U.A., inculpata s-a apărat susținând că suma în discuție ar fi fost de doar 3.500 dolari S.U.A., astfel că, a cerut audierea martorei K.I., de profesie avocat, rudă îndepărtată, prin alianță, cu denunțătorul N.D.C., încercând să dovedească realitatea sumei de 3.500 dolari S.U.A., contrar concluziilor raportului de expertiză nr. 10.875 din 2 iulie 2004 întocmit în cursul urmăririi penale de I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică.

în depoziția de la dosar fond, martora K.I. a afirmat că, la o dată neprecizată din anul 2001 s-ar fi deplasat împreună cu martora N.M.L. la domiciliul inculpatei unde, în numele martorei N.M.L. i-ar fi cerut inculpatei B.A. restituirea sumei de 3.500 dolari S.U.A. Martora K.I. a precizat că a aflat de la N.M.L. că inculpata a mai împrumutat de la aceasta diferite sume de bani și că a văzut o chitanță în care era consemnată suma de 35.000 dolari S.U.A.

Deși menționează clar că s-a deplasat doar cu N.M.L. la domiciliul inculpatei, martora K.I., ulterior, fără să facă vreo precizare suplimentară, afirmă că la momentul respectiv, deci când a văzut chitanța, denunțătorul N.D.C. i-ar fi spus că suma înserată în chitanță este greșită, fiind vorba doar de 3.500 dolari S.U.A.

Cu ocazia confruntării din 29 iunie 2005, martora K.I. precizează, fără echivoc, că a fost însoțită doar de N.M.L. la domiciliul inculpatei și că cele relatate, privind pe N.D.C., sunt discuții anterioare purtate numai cu acesta. Un alt lucru important recunoscut de martora K.I. este că, la domiciliul lui B.A., martora N.M.L. nu a precizat nici un moment cuantumul sumei împrumutate, martora K.I. recunoscând astfel implicit că afirmația din prima declarație privind faptul că a cerut, în numele martorei N.M.L., restituirea împrumutului de 3.500 dolari S.U.A., este nereală.

Mai mult, martora N.M.L., la confruntarea efectuată în cursul cercetării judecătorești, a arătat că, abia în ziua respectivă (în care s-a efectuat confruntarea) și pe holul instanței, martora K.I. i-a relatat despre pretinsa discuție cu soțul ei, existența acesteia fiind greu de crezut câtă vreme martora K.I. a acceptat afirmația martorei N.M.L., necombătând-o în nici un mod.

Un alt semn de îndoială asupra credibilității depoziției martorei K.I. este faptul că aceasta nu a fost invocată ca probă în apărare încă din cursul urmăririi penale, când aceste împrejurări puteau fi clarificate și demonstrată eventual realitatea lor.

Inculpata nu a putut da explicații plauzibile nici în raport de poziția procesuală pe care a adoptat-o, în legătură cu scoaterea din arhiva Curții Supreme de Justiție a dosarului conținând recursul denunțătorului și prezentarea acestuia, în original, la domiciliul lui N.D.C. din Brașov, lucru ce reprezintă în sine o abatere gravă de la deontologia profesională și care confirmă existența unei înțelegeri ilicite între cei doi.

Această situație a fost confirmată de martora D.M.T. care a arătat că, locuind în vara anului 2000, la sora sa N.M.L., a aflat de la aceasta că într-una din zilele începutului verii, urmează să vină de la București o magistrată de la Curtea Supremă de Justiție, care îl va scăpa pe soțul lui N.M.L. (cumnatul martorei) "de pușcărie", în schimbul unei sume de bani.

Martora D.M. a mai arătat că, în ziua sosirii inculpatei, a văzut pe masa din locuința denunțătorului "un dosar de instanță" despre care sora ei i-a spus că i-a fost adus de B.A. de la București, ca să vadă "ce minciuni s-au scris în dosarul acela". Martora a mai precizat că a văzut, cu aceeași ocazie, un act de mână din care rezulta că sora ei și denunțătorul i-au dat cu împrumut inculpatei o sumă mare în valută.

De asemenea, martora O.A.R. a declarat că, la începutul lunii iunie 2000, mergând cu soțul ei în vizită la familia N.M.L. din Brașov, a găsit-o acolo pe inculpata B.A., care i-a fost prezentată ca persoana venită de la București pentru "a-l ajuta" pe denunțător să nu facă închisoare. Martora a mai precizat că a aflat, cu aceeași ocazie, că inculpata a primit o sumă de bani de la soții N.M.L. și că, atunci când și-a exprimat îndoiala privind încrederea acestora în inculpată, i s-a replicat că aceasta reprezintă "speranța" pentru denunțător.

La rândul său martorul O.A.O. a confirmat declarația soției sale, adăugând că atunci când inculpata le-a fost prezentată, soții N.M.L. i-au spus că este judecătoare la București.

Din examinarea întregului material probator administrat, precum și a poziției adoptate de inculpată, înalta Curte și-a format convingerea că, între inculpata B.A. și denunțătorul N.D.C., prin intermediul martorului procuror B.M. a fost creată o legătură ce excede atât relațiilor de prietenie invocate de inculpată, cât și obligațiilor acesteia decurgând din codul deontologic al magistratului.

Legea nu interzice vreunui membru al corpului magistraților, în speță inculpatei, să aibă relații sociale cu orice persoană, chiar dacă acestea nu pot fi justificate, însă îi cere să se abțină de la contacte cu persoanele ce au interese judiciare pe rolul instanței în care își desfășoară activitatea, pentru că acest lucru conduce la știrbirea imaginii publice a magistratului.

Atâta vreme cât inculpata a cunoscut că persoana prezentată de martorul B.M. este recurent-inculpat într-un dosar aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție și, sub pretextul prieteniei, i-a oferit acestuia spre consultare dosarul original al instanței, pe care l-a scos ilegal din arhivă și l-a transportat la Brașov, iar în aceste condiții a acceptat să primească, așa cum a susținut, sub formă de "împrumut" sume importante în valută, este evident că aceasta a urmărit alte scopuri decât realizarea unor relații sociale firești.

Faptul că aceeași inculpată, contrar oricăror norme de deontologie profesională, a întocmit memoriul pentru promovarea recursului în anulare, în favoarea denunțătorului și a făcut demersurile necesare depunerii acestuia, în mod personal, confirmă existența realizării unor promisiuni făcute de aceasta de a influența cursul firesc al justiției și de a crea denunțătorului impresia că, în schimbul sumelor de bani pe care le-a primit, poate să obțină o hotărâre judecătorească favorabilă acestuia.

Eschivarea pretinsei calități de judecător la Curtea Supremă de Justiție, unde funcționa doar ca magistrat asistent și invocarea permanentă a relațiilor cu magistrați de la nivelul instanței supreme, acțiune fără rost în cazul existenței unor simple împrumuturi, confirmă, de asemenea, că inculpata urmărea extorcarea de venituri nelegale, prin traficarea pretinsei influențe pe care o putea exercita asupra respectivilor magistrați.

Față de toate cele menționate mai sus, înalta Curte constată că invocarea nevinovăției de către inculpata B.A., atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești, contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpată, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.

Situația de fapt descrisă mai sus este dovedită cu următoarele mijloace de probă:

- declarațiile date de denunțătorul N.D.C.;

- declarațiile martorilor N.M.L.; D.M.T.; B.M.; B.C.D.; O.A.R.; N.E.; B.G., O.A.O.; L.P.; R.A.M.; S.T.A.; S.I.; K.I., coroborate cu declarațiile inculpatei B.A.;

- procesele verbale de confruntare;

- raportul de expertiză nr. 10875 din 2 iulie 2004 întocmit de I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică și înscrisurile denumite "contract de împrumut cu garanție imobiliară" și "chitanță" încheiate la datele de 23 iulie 2000 și 1 iulie 2000;

- memoriul pentru recurs în anulare depus în numele inculpatului N.D.C. de către B.A., la data de 30 iunie 2000, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție;

- înscrisuri justificative depuse de denunțătorul N.D.C. și de martora N.M.L.;

- copia sentinței penale nr. 165 din 23 august 1999 pronunțată de Tribunalul Brașov prin care denunțătorul N.D.C. a fost condamnat pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie;

- extras de pe decizia penală nr. 183 din 8 decembrie 1999 a Curții de Apel Brașov prin care N.D.C. a fost condamnat, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru instigare la tâlhărie;

- copia deciziei penale nr. 3028 din 28 iunie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul inculpatului N.D.C.

în drept, faptele săvârșite de inculpata B.A. de a pretinde și a primi, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în două rânduri, în perioada iunie - iulie 2000, în timp ce funcționa ca magistrat asistent la Curtea Supremă de Justiție, sumele de 6000 dolari S.U.A. și respectiv 35.000 dolari S.U.A. de la denunțătorul N.D.C. (aceste pretinderi și primiri efective ale sumelor în cauză fiind mascate sub forma unor "împrumuturi"), asigurându-l pe denunțător că, prin intervenția sa la magistrații Curții Supreme de Justiție, secția penală, va obține achitarea acestuia, în dosarul cu nr. 190/2000 aflat pe rolul instanței și în care N.D.C. era condamnat pentru instigare la infracțiunea de tâlhărie, pentru ca ulterior respingerii recursului în cauză, să-l asigure din nou că, prin intervențiile pe care le va face la procurorii Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și la judecătorii din cadrul acestei instanțe, va obține promovarea unui recurs în anulare iar, după judecarea acestuia, condamnarea denunțătorului la o pedeapsă neprivativă de libertate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Din probele administrate în cauză nu a rezultat că inculpata ar fi făcut intervenția pentru care a pretins și primit sumele de 6.000 dolari S.U.A. și, respectiv, 35.000 dolari S.U.A., prezumându-se astfel că sumele mai sus menționate i-au revenit în totalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 257 C. pen., constituie infracțiunea de trafic de influență "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu".

Prin această incriminare legiuitorul a urmărit sancționarea faptelor celor care, speculând reala sau pretinsa lor influență pe lângă vreun funcționar sau alt salariat, aruncă suspiciune asupra acestora și, implicit, asupra desfășurării corecte a activității instituțiilor din care fac parte.

Interesul proteguit este, în principal, buna reputație a unor astfel de instituții, legiuitorul urmărind proteguirea acestora de discreditarea care poate rezulta din faptul că o persoană, ce urmărește să-și creeze o sursă ilicită de venituri, se laudă cu reala sau pretinsa influență asupra unui funcționar.

Pentru existența și, implicit, consumarea infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenția reală sau presupusă se urmărește determinarea unei acțiuni licite sau ilicite și nici dacă s-a efectuat ori nu actul ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului. Dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influență privește scopul urmărit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acțiunii de traficare a influenței reale ori presupuse. De asemenea, pentru existența infracțiunii de trafic de influență este indiferent faptul că inițiativa aparține traficantului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.

Cu privire la reținerea formei continuate a infracțiunii de trafic de influență, înalta Curte constată că inculpata a acționat în baza unei rezoluții unice infracționale, printr-o repetare a actului de traficare a influenței la magistrați. Aceasta denotă că inculpata și-a făcut de la început un plan de traficare, prin acțiuni repetate, a influenței sale reale sau presupuse asupra magistraților - judecători și procurori.

Modul de săvârșire a faptei, intervalul scurt de timp între cele două acțiuni, referitoare la pretinderea și primirea sumelor de 6.000 dolari S.U.A. și, respectiv 35.000 dolari S.U.A., acțiune repetată față de aceeași persoană (denunțătorul N.D.C.) și vizarea aceluiași domeniu în care inculpata și-a traficat serviciul (parchet și instanțe judecătorești), demonstrează neîndoielnic existența unei singure rezoluții infracționale.

în cursul cercetării judecătorești inculpata, prin apărătorul ales, a solicitat achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Motivul invocat, constând în inexistența faptei, nu are corespondent în probele dosarului, acestea convergând indubitabil către confirmarea existenței faptei, în condițiile cerute de latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență, condiții analizate anterior.

De altfel, pentru a putea invoca achitarea întemeiată pe prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., inculpata ar fi trebuit să dovedească că nu a existat o faptă în materialitatea ei și nu neapărat penală.

Or, în cauză inculpata a recunoscut că o faptă de "împrumut", în opinia sa, a unor sume de bani de la denunțătorul N.D.C. a existat, astfel că achitarea solicitată, fundamentată pe acest temei de drept, este neîntemeiată, nesprijinindu-se pe argumente de natură a zdruncina încrederea instanței supreme în temeinicia probatoriilor administrate.

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatei, înalta Curte, prin prisma prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), va avea în vedere complexitatea pericolului social al faptei deduse judecății, elementele obiective și subiective ce au condus la săvârșirea infracțiunii, impactul social produs de comiterea unei astfel de fapte, poziția adoptată de inculpată pe parcursul procesului penal, personalitatea acesteia și necesitățile procesului de reeducare și resocializare, astfel încât pedeapsa să-și poată îndeplini atât funcția corectivă, de îndreptare, cât și cea preventivă, de descurajare a săvârșirii unor fapte similare de către alte persoane.

înalta Curte va avea în vedere, în primul rând, gravul prejudiciu de imagine adus actului de justiție, în principal și încrederii în incoruptibilitatea magistraților Curții Supreme de Justiție.

Prin poziția ocupată la data săvârșirii infracțiunii, de magistrat asistent la fosta Curte Supremă de Justiție, inculpata a profitat de încrederea ce i s-a acordat de către societate, traficând-o în scop personal și în acest mod, a pus în pericol atât ideea de justiție în general, cât și principiile deontologice după care trebuie să se conducă persoanele implicate în această activitate.

Se va avea, de asemenea, în vedere poziția nesinceră a inculpatei care a încercat să se eschiveze de la răspundere prin invocarea unor elemente de apărare nedemonstrate prin probe și care nu fac decât să convingă instanța că procesul de resocializare al acesteia trebuie să fie de lungă durată, necesară schimbării mentalității deformate a inculpatei privind actul de justiție.

Totodată, la individualizarea pedepsei se va avea în vedere faptul că inculpata nu are antecedente penale și are în îngrijirea, creșterea și educarea sa un copil.

Având în vedere că pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală, înalta Curte va aplica inculpatei și pedeapsa complementară prevăzută în art. 65 C. pen., față și de periculozitatea inculpatei care s-a folosit de funcția sa, de profesia sa pentru a săvârși infracțiunea.

Cu privire la pedeapsa accesorie ce urmează a fi aplicată inculpatei, înalta Curte constată următoarele:

în dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., legiuitorul a stabilit că pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64, iar condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea acestor drepturi din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei.

Legiuitorul român în art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), are în vedere interzicerea următoarelor drepturi:

a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective;

b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d) drepturile părintești;

e) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.

Din modul în care este redactat textul art. 71 alin. (2) C. pen., rezultă că pedeapsa accesorie, care constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), este alăturată automat pedepsei închisorii.

Potrivit art. 8 din C.A.D.O.L.F., ratificată prin Legea nr. 30/1994, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea prevederilor art. 8 din C.A.D.O.L.F., interzicerea automată a tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), inclusiv a drepturilor părintești, a dreptului de a fi tutore sau curator, deși prevăzută de lege, constituie o încălcare a art. 8 din Convenție, în lipsa unui control asupra legitimității scopului urmărit prin această ingerință, în exercitarea dreptului la respectarea vieții private de familie.

Evaluând criteriile prevăzute în art. 8 din C.A.D.O.L.F. în contextul cauzei, înalta Curte constată că nu se impune interzicerea exercitării drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator, având în vedere că infracțiunea săvârșită de inculpată, nu face parte dintre infracțiunile care ar putea afecta valorile sociale ce privesc interesul minorului ori care să constituie încălcări grave ale obligațiilor părintești, ce l-ar face nedemn pe infractor în exercitarea drepturilor părintești.

Pe de altă parte, interzicerea acestor drepturi, pe durata executării pedepsei, ca ingerință prevăzută de lege, nu corespunde scopului legitim privind prezervarea securității, moralității și educației minorilor.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei denunțătorului N.D.C., înalta Curte constată următoarele:

Prin Legea nr. 161/2003 au fost modificate și completate dispozițiile Legii nr. 78/2000 (pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție), fiind incriminată fapta "cumpărătorului" de influență, potrivit prevederilor art. 61: "Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește".

Așadar, până la apariția Legii nr. 161/2003, fapta cumpărătorului de influență nu era incriminată distinct de cea a vânzătorului de influență, situație ce avea repercusiuni asupra dispozițiilor instanței referitoare la banii, valorile sau orice alte bunuri primite de către traficantul de influență.

Astfel, în cazul traficului de influență prevăzut de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (până la apariția Legii nr. 161/2003), banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscau, iar dacă acestea nu se găseau, condamnatul era obligat la plata echivalentului lor în bani.

După apariția Legii nr. 161/2003 și a art. 61din Legea nr. 78/2000, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cumpărătorul de influență beneficiază de impunitate legală, respectiv fapta sa nu este pedepsită, dacă o denunță autorității mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Pe cale de consecință, legiuitorul a considerat că în acest caz "banii, valorile sau alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat" (N.B.: cumpărătorului de influență), conform dispozițiilor art. 61alin. (4) din Legea nr. 78/2000.

în cauză, făptuitorul N.D.C. a săvârșit fapta imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 78/2000, însă fapta sa a fost descoperită după apariția Legii nr. 161/2003, lege care îi este mai favorabilă.

în atare condiții, având în vedere dispozițiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), și ale art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, înalta Curte va obliga inculpata B.A. să restituie denunțătorului N.D.C. echivalentul în lei al sumei de 36.500 dolari S.U.A., din suma totală de 41.000 dolari S.U.A., denunțătorul precizând, cu ocazia audierii în instanță, că a primit de la inculpată în cursul cercetărilor, diferența de 4.500 dolari S.U.A.

Față de cele menționate mai sus, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 345 alin. (1) și (2) C. proc. pen., va condamna pe inculpata B.A., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (trafic de influență în formă continuată, faptă comisă în perioada iunie - iulie 2000.

Conform art. 65 alin. (1) C. pen., va aplica inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Va aplica inculpatei B.A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., raportat la art. 8 din C.E.D.O.

în baza art. 61alin. (4) din Legea nr. 78/2000, introdus prin Cartea II, titlul I, art. 1 pct. 3 din Legea nr. 161/2000 va obliga inculpata B.A. să restituie denunțătorului N.D.C. echivalentul în lei al sumei de 36.500 dolari S.U.A., calculat la momentul efectuării plății.

Va respinge cererea denunțătorului N.D.C. de obligare a inculpatei la plata daunelor morale și a cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu apărător ales.

în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 189 din același cod, a obligat inculpata B.A. la plata sumei de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

← Evaziune fiscală. Fals intelectual prevăzut în Legea...  ICCJ. Decizia nr. 694/2005. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 619/2005. Penal