ICCJ. Decizia nr. 6316/2005. Penal. Contestaţie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6316/2005
Dosar nr. 4584/2005
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 29146 din 20 iulie 2005, condamnatul R.I.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, temeiul invocat fiind dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.
În acest sens, condamnatul contestator a solicitat, prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din oficiu, admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea în parte a deciziei a cărei anulare se cere şi încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipseşte plângerea prealabilă.
Contestaţia în anulare formulată de condamnat nu este fondată.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, Curtea reţine următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 3321/P/2003 s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului R.I.V., aflat în stare de arest, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 1); art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (pct. 2); art. 211 alin. (2) lit. a) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 3); art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 4); art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (pct. 5); art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (pct. 6); art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) C. pen. (pct. 7); art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen. (pct. 8).
Prin actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, inculpatul R.I.V., împreună cu coinculpaţii P.I., C.M., O.C., Z.V., M.F.M., P.I. şi G.F. au comis mai multe infracţiuni de tâlhărie împotriva unor cetăţeni chinezi, informaţiile primindu-le de la numitul R.N., faţă de care s-a dispus disjungerea cauzei, întrucât nu a putut fi depistat.
Prin sentinţa penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul R.I.V., zis O.:
- în baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 1 rechizitor), la 9 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b C. pen.;
- în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (pct. 2) rechizitor), la 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- în baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 3 rechizitor), la 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- în baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. (pct. 4 rechizitor), la 11 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- în baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (pct. 5, 6 şi 7 rechizitor), la 3 pedepse de câte 10 ani şi 6 luni închisoare şi la câte 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- în baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen. (pct. 8 rechizitor) la 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a dispus ca inculpatul R.I.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 din acelaşi cod.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 13 octombrie 2003 la zi.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, sus-numiţii inculpaţi, pe baza informaţiilor primite de la numitul R.N. (faţă de care a fost disjunsă cauza în vederea identificării) au săvârşit mai multe fapte de tâlhărie asupra unor cetăţeni chinezi.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a criticat-o pentru greşita achitare a inculpatului M.F.M., pentru fapta arătată la pct. 8 din rechizitor, precum şi toţi inculpaţii, care au solicitat reducerea pedepselor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 141 din 25 februarie 2005, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat, în parte sentinţa penală şi în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. e) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.F.M., la 7 ani închisoare, pedeapsă pe care a contopit-o, conform art. 33 şi art. 34 C. pen., cu celelalte pedepse stabilite pentru infracţiunile deduse judecăţii, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut pe baza materialului probator administrat, îndeosebi declaraţiile date în cursul urmăririi penale de către inculpaţii Z.V., R.I.V. şi G.F., precum şi în cursul judecăţii de către inculpatul Z.V., că este neechivocă participaţia inculpatului M.F.M. şi la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în dauna părţii vătămate X.H.L.
Criticile formulate de inculpaţi, constând, în esenţă, în greşita individualizare a pedepselor, consecutive cererii de reducere a acestora (fie ca efect al schimbării încadrării juridice în infracţiunea de favorizare a infractorului, cerută de inculpaţii O.C. şi M.F.M., fie prin reţinerea circumstanţelor atenuante ori acordarea unei eficienţe sporite circumstanţelor de această natură, reţinute în favoarea inculpaţilor) nu au fost însuşite de instanţa de apel, apreciind că, sub acest aspect, hotărârea este legală şi temeinică.
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs inculpaţii C.M., P.I., P.I.C., Z.V., R.I.V., G.F., care au solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul de a fi reduse şi inculpaţii O.C. şi M.F.M., care au solicitat, primul, achitarea şi ambii, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepselor.
Prin Decizia penală nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1793/2005 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat:
„Faptele deduse judecăţii, formele de participaţie penală şi vinovăţia inculpaţilor au fost stabilite pe baza unor mijloace de probă legal administrate.
Instanţele au făcut o analiză temeinică a acestor mijloace de probă, apreciindu-le pertinent, în spiritul şi litera dispoziţiilor generale C. proc. pen., referitoare la probe şi mijloace de probă.
A fost, astfel, judicioasă reţinerea de către instanţa de fond a valorii probante a declaraţiilor date de către inculpaţi în cursul urmăririi penale prin care au relevat participarea inculpaţilor O.C. şi M.F.M. în deplină cunoştinţă de cauză la săvârşirea în forma complicităţii, constând în asigurarea transportării celorlalţi inculpaţi, a infracţiunilor de tâlhărie.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul O.C., acesta era cunoscut în grupul inculpaţilor ca fiind prietenul lui R.N., care îl contacta şi, aşa cum declară inculpatul R.I.V., inculpatul O.C. „apărea la momentul potrivit".
La ambele fapte inculpatul O.C. i-a transportat pe inculpaţii R.I.V., P.I., C.M. şi R.N.
Chiar dacă inculpaţii sus-numiţi au revenit în faţa instanţei asupra declaraţiilor din cursul urmăririi penale în privinţa participării cu vinovăţie a inculpatului O.C., detaliile furnizate în cursul judecăţii de către aceşti inculpaţi, coroborate cu celelalte mijloace de probă susţin fără nici o îndoială vinovăţia inculpatului O.C.
Instanţa de recurs a mai arătat:
„Aceeaşi participaţie penală este susţinută de mijloacele de probă şi în cazul inculpatului M.F.M. pentru toate cele patru fapte imputate.
Declaraţiile tuturor inculpaţilor implicaţi în săvârşirea acestor fapte date în cursul urmăririi penale, sunt concordante şi confirmate şi în instanţă de către inculpatul Z.V. şi parţial de către ceilalţi făptuitori.
Aşa fiind, cererile inculpatului O.C. de a se constata eroarea gravă de fapt urmare căreia a fost greşit condamnat, precum şi, împreună cu inculpatul M.F.M., de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de favorizare a infracţiunii, prevăzută de art. 264 C. pen., nu sunt întemeiate".
Şi criticile formulate de toţi inculpaţii privind greşita individualizare a pedepselor au fost apreciate ca nefondate, de către instanţa de recurs, care a reţinut că faptele comise prezintă un ridicat grad de pericol social, inculpaţii acţionând după un plan bine stabilit şi o distribuire a rolurilor, care să asigure reuşita.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că faptele au fost îndreptate împotriva unor persoane de sex feminin, lipsite de apărare, cu violenţe care nu se justificau faţă de redusa opunere a părţilor vătămate, soldate, în cazul părţii vătămate X.H.L., cu punerea în pericol a vieţii acesteia, iar reducerea pedepselor, aşa cum solicită inculpaţii, în raport de împrejurările concrete de săvârşire a infracţiunilor şi urmările acestora, nu se justifică.
Ulterior, la data de 20 iulie 2005, condamnatul R.I.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva hotărârii instanţei supreme, solicitând, prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din oficiu, încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipseşte plângerea prealabilă.
Contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.I.V. nu este fondată.
Într-adevăr, potrivit art. 386 lit. c) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazul când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i1), cu privire la care existau probe în dosar.
Iar, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Conform art. 9 C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin actul de sesizare, care poate fi: ordonanţa procurorului prin care se pune în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale, potrivit art. 235 C. proc. pen., rechizitoriul de trimitere în judecată dat potrivit art. 262 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi şi în anumite limite prevăzute de lege, plângerea prealabilă exercitată de partea vătămată.
Rezultă aşadar, că existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, numai când legea penală prevede aceasta în mod expres.
În speţă, condamnatul contestator R.I.V. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de procuror şi condamnat de către instanţă pentru comiterea a opt infracţiuni de tâlhărie, cea de la pct. 8 din rechizitoriu, cu privire la care se susţine că lipseşte plângerea prealabilă, fiind prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen.
Cum, Codul penal, cu privire la infracţiunea de tâlhărie, nu prevede condiţia plângerii prealabile a părţii vătămate şi deci, sesizarea instanţei de fond a fost legal făcută prin rechizitoriu, se constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora lipsa plângerii prealabile constituie o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitare a acţiunii penale şi când s-ar impune încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) din acelaşi cod.
Aşa fiind, contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.I.V., prin care critică hotărârea instanţei de recurs pentru că nu s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, motivând că lipseşte plângerea prealabilă, nefiind fondată, urmează a fi respinsă, ca atare, iar condamnatul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include şi onorariul pentru apărarea din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.I.V. împotriva deciziei penale nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1793/2005.
Obligă pe condamnatul contestator la plata sumei de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6314/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6317/2005. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
