ICCJ. Decizia nr. 2182/2006. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2182/2006
Dosar nr. 24162/1/2005
(nr. vechi 7706/2005)
Şedinţa publică din 4 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 635 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Iaşi a fost admisă excepţia privind autoritatea de lucru judecat şi s-a dispus respingerea contestaţiei formulată de condamnatul contestator O.V. contra executării sentinţei penale nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 411 din 9 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Iaşi.
Contestatorul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin contestaţia la executare îndreptată contra executării sentinţei penale nr. 502/2000 a Tribunalului Iaşi, condamnatul contestator a arătat că, începând din anul 2000 şi până în prezent, textul art. 146 C. pen., care defineşte expresia „consecinţe deosebit de grave" a suferit mai multe modificări, iar în urma acestor modificări legislative, fapta pentru care a fost condamnat definitiv nu se mai încadrează în alineatul 5 al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), motiv pentru care a solicitat să se facă aplicarea în cauză a legii penale mai favorabile şi să-i fie redus cuantumul pedepsei aplicate prin hotărârea contestată.
În vederea soluţionării cauzei au fost ataşate copii de pe sentinţele penale nr. 502 din 12 septembrie 2000, nr. 86 din 8 februarie 2005 ale Tribunalului Iaşi, de pe deciziile penale nr. 138 din 12 aprilie 2005 a Curţii de Apel Iaşi şi nr. 4405 din 15 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind totodată ataşat şi dosarul nr. 9904/2004 al Tribunalului Iaşi.
Instanţa de fond a mai reţinut că, prin sentinţa penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 411 din 9 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Iaşi, contestatorul O.V. a fost condamnat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., constând în aceea că, la data de 12 mai 1999, în calitate de administrator al SC CC. SRL Bârlad, a indus în eroare pe reprezentanţii SC I. SRL, prin emiterea unui bilet la ordin pentru suma de 243.095.144 lei, în condiţiile în care societatea emitentă nu avea provizia necesară plăţii.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Tribunalul Iaşi a emis pe numele contestatorului O.V. mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 651/2000, în baza căruia condamnatul a fost încarcerat la data de 30 mai 2001, perioada de executat fiind cuprinsă între 30 mai 2001 – 29 mai 2012.
După începerea executării pedepsei, condamnatul a înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi contestaţia la executare nr. 6197/2004, în a cărei motivare a invocat acelaşi aspecte cu cele arătate în cererea ce formează obiectul cauzei de faţă.
Prin sentinţa penală nr. 86 din 8 februarie 2005 a Tribunalului Iaşi a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată în cursul anului 2004 de către contestatorul O.V., hotărâre care a fost însă desfiinţată prin Decizia penală a Curţii de Apel Iaşi şi pe fond, s-a dispus admiterea contestaţiei şi reducerea cuantumului pedepsei închisorii aplicată prin sentinţa penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi, de la 11 ani la 5 ani.
Prin Decizia penală nr. 4405 din 15 iulie 2005 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, s-a casat Decizia penală nr. 138 din 12 aprilie 2005 a Curţii de Apel Iaşi şi s-a dispus menţinerea soluţiei instanţei de fond, pronunţată prin sentinţa penală nr. 86 din 8 februarie 2005, în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca inadmisibilă.
După rămânerea definitivă a soluţiei mai sus arătate, condamnatul O.V. a formulat o nouă contestaţie la executare cu privire la aceeaşi hotărâre judecătorească, invocând aceleaşi motive pe care s-a întemeiat şi contestaţia anterioară.
Tribunalul Iaşi, examinând actele şi lucrările dosarului, a constatat existenţa unei identităţi între motivele invocate de condamnatul contestator în susţinerea celor două contestaţii la executare, formulate succesiv, ce privesc aceeaşi hotărâre judecătorească şi în lipsa unor elemente noi care să fi intervenit după momentul la care a fost soluţionată definitiv prima contestaţie la executare, a reţinut că în cauză există autoritate de lucru judecat şi a respins contestaţia la executare ce formează obiectul cauzei de faţă.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel condamnatul contestator, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat reducerea pedepsei aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, pe calea contestaţiei la executare, întemeiată pe art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 390 din 24 noiembrie 2005, a respins apelul, ca nefondat, cu următoarea motivare:
„Condamnatul O.V. se află în executarea pedepsei de 11 ani închisoare la care a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 502/12 septembrie 2000, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen.
Condamnatul a mai solicitat pe calea contestaţiei la executare reducerea pedepsei aplicate pe considerentul aplicării legii penale mai favorabile soluţionată prin respingere prin sentinţa penală nr. 86 din 8 februarie 2005 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă, prin Decizia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Condamnatul pe aceeaşi cale, a contestaţiei la executare reiterează aceleaşi motive şi formează aceeaşi cerere de reducere a pedepsei.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 458 şi art. 14 C. pen., respectiv aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, întrucât nu a intervenit o lege care să prevadă o pedeapsă mai uşoară pentru infracţiunea comisă de condamnat, respectiv art. 215 alin. (5) C. pen., ci o lege care modifică conţinutul art. 146 C. pen., ce prevede definiţia conceptului de „consecinţe deosebit de grave" şi care ar fi avut ca efect o schimbare de încadrare juridică.
Nici o schimbare de încadrare juridică nu poate fi făcută după o judecată definitivă de către instanţa de executare.
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 C. pen.) se referă doar la pedepse, la fel şi, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile se referă la intrarea în vigoare a unei legi care să prevadă o pedeapsă mai uşoară pentru infracţiunea comisă. Nu este cazul în speţă".
Nemulţumit şi de această din urmă hotărâre, în termenul legal, condamnatul contestator O.V. a declarat recurs, reiterând solicitarea formulată şi în apel şi anume, să se dispună reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată întrucât prin intrarea în vigoare a O.U.G nr. 207/2000, faptele comise de el nu mai sunt considerate ca având „consecinţe deosebit de grave".
Recursul declarat de condamnatul contestator nu este fondat.
Art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., prevede că împotriva executării hotărârii de condamnare, contestaţia se poate face când se invocă orice altă cauză .. de micşorare a pedepsei .. .
Potrivit art. 458 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapte pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută sau urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, art. 14 şi art. 15 C. pen.
În speţă, se reţine că prin recursul condamnatului contestator O.V. se solicită admiterea contestaţiei la executare formulată de acesta şi reducerea pedepsei de 11 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iaşi, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., soluţie rămasă definitivă.
Condamnatul şi-a motivat contestaţia la executare împotriva acestei hotărâri pe împrejurarea că, după condamnarea sa definitivă a fost adoptată OUG nr. 207/2000, care a modificat la un miliard de lei, valoarea pagubelor materiale, ce atrage încadrarea juridică în alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), paguba produsă prin fapta sa fiind sub această valoare, nu se mai justifică menţinerea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
Din examinarea textului art. 458 C. proc. pen., rezultă că acesta se referă la modificarea unor pedepse definitive în cazuri expres prevăzute de lege.
Or, prin cererea sa, condamnatul solicită, în mod indirect, schimbarea încadrării juridice dată faptei, într-una mai uşoară.
Cum încadrarea juridică a faptei se face exclusiv în cursul judecăţi este inadmisibil ca, în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea lucrului judecat cu privire la încadrarea juridică a faptei, în timp ce prevederile art. 458 C. proc. pen., se referă numai la modificarea pedepsei definitive, instanţa de apel motivând amplu şi convingător sub acest aspect, argumente pe care şi instanţa de recurs şi le însuşeşte şi întrucât, au fost redate pe larg în cuprinsul prezentei decizii, reluarea lor nu se mai impune.
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de condamnatul contestator O.V. va fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator O.V. împotriva deciziei penale nr. 390 din 24 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi.
Obligă pe recurent la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2179/2006. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2183/2006. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
