ICCJ. Decizia nr. 247/2006. Penal
| Comentarii |
|
La data de 23 septembrie 2005, invocând cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., condamnatul T.G.C. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 1622 din 24 martie 2004, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de recurs în dosarul nr. 3273/2003.
în motivarea căii extraordinare de atac exercitate, contestatorul a invocat că instanța de control judiciar, cu ocazia soluționării recursului, nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal, prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., cu privire la care existau probe la dosar.
Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., "împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;
c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă."
Contestația în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanțe care a pronunțat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală și să revină în total sau în parte asupra soluțiilor date acesteia.
Contestația în anulare este, așadar, o cale de atac îndreptată contra unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară care nu devine folosibilă decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.
Contestația în anulare, ca orice cale de atac, provoacă o amplificare în desfășurarea procesului penal, dincolo de limita ordinară a acestui proces, dar în vederea readucerii lui înlăuntrul acestei limite prin eventuala rejudecare a cauzei penale.
Contestația în anulare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea definitivă pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeași instanță, așa încât, contestația în anulare are caracterul de cale de atac de retractare.
Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi făcută numai în cazurile anume prevăzute în aceste dispoziții. Condiția comună tuturor cazurilor de contestație este ca hotărârea atacată să fie definitivă.
înalta Curte constată că, contestatorul condamnat T.G.C. a mai formulat o contestație în anulare împotriva aceleiași decizii, ce i-a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia penală nr. 6364 din 29 noiembrie 2004, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 4383/2004.
Examinând actele dosarului nr. 4383/2004 se constată că la soluționarea respectivei contestații în anulare au fost avute în vedere cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., deci inclusiv cazul invocat de T.G.C. în prezenta contestație în anulare formulată.
Astfel, deși contestatorul în prima contestație în anulare a invocat neîndeplinirea procedurii sale de citare la termenul la care s-a judecat cauza în fața instanței de recurs, s-a constatat că, la data de 17 martie 2004, când a avut loc dezbaterea recursului, acesta a fost prezent în instanță, având asigurată apărarea de un avocat desemnat din oficiu.
Fiind prezent la data judecării recursului, evident nici dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., invocate de contestator, nu aveau aplicabilitate în cauză.
Instanța care a soluționat prima contestație în anulare a analizat și cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de contestator și în prezenta contestație în anulare, constatând că legea nu prevede pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia (infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, fals intelectual și infracțiunile prevăzute de art. 10 și art. 11 din Legea nr. 87/1994, privind combaterea evaziunii fiscale), cauze speciale de nepedepsire care să conducă la încetarea procesului penal.
Totodată, s-a constatat că la dosar nu există nici o probă din care să rezulte incidența vreunei alte cauze de încetare a procesului penal, dintre cele cuprinse în art. 10 alin. (1) lit. f) - i) și j) C. proc. pen.
De altfel, contestatorul, în motivele scrise ale prezentei contestații în anulare, referindu-se la cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen., face confuzii între cauzele de nepedepsire și cazul cuprins în art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii), care nu constituie caz de contestație în anulare, ci caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, această fază procesuală fiind depășită în prezent, față de T.G.C. pronunțându-se o hotărâre definitivă de condamnare.
întrucât hotărârea pronunțată în prima contestație în anulare este definitivă, ea capătă autoritate de lucru judecat.
Autoritatea lucrului judecat are drept efect imposibilitatea formulării unei noi contestații în anulare având același obiect.
în cauză, respectiv, în prezenta contestație în anulare operează de plin drept principiul autorității de lucru judecat, existând identitate de obiect, de persoană, de calitate procesuală, inclusiv în ce privește cazul de contestație în anulare invocat.
Având în vedere cele menționate mai sus, nefiind întrunite condițiile cerute de textul de lege invocat în susținerea cererii [(art. 386 lit. c) C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen.)] și față de efectul existenței autorității de lucru judecat, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 392 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul T.G.C.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 243/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 238/2006. Penal → |
|---|
