ICCJ. Decizia nr. 3413/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 522 din 26 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 11597/2003, a fost admisă contestația la executare formulată de condamnata G.E., privind pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție și, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat grațiată integral și condiționat pedeapsa aplicată inculpatei prin sentința mai sus menționată. S-a atras atenția condamnatei asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii condiționate.
A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova, iar cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpata G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei, fiindu-i astfel incidente dispozițiile legii de grațiere, întrucât din pașaportul său a rezultat că a părăsit România pe data de 20 martie 2002, cu destinația Italia, țară pentru care avea permis de muncă și aprobare pentru ședere în mod legal.
Totodată, prima instanță a reținut că ordinul de urmărire generală a condamnatei G.E. a fost emis după 5 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sale de condamnare, dată la care contestatoarea se afla deja în Italia, unde desfășura o activitate legală.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova care a susținut că, în realitate, condamnata G.E. s-a sustras de la executarea pedepsei, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, ci prevederile art. 6 din aceeași lege, potrivit cărora grațierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii, deoarece s-au sustras de la executare.
Prin decizia penală nr. 74 din 20 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1321/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinței penale nr. 522 pronunțată la 26 noiembrie 2003 de Tribunalul Prahova și în consecință:
A fost desființată sentința penală mai sus menționată și, în rejudecare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnata G.E. privind pedeapsa de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, menținându-se formele de executare, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova.
S-a dispus ca suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare să fie suportată din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, prin sentința penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, inculpata G.E. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 2151alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 2151alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), faptă comisă în perioada august - decembrie 1999, prejudiciul fiind de 54.283.000 lei, la o pedeapsă de 2 ani închisoare; prin decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata G.E. și de partea civilă SC X. SRL Ploiești și că împotriva ambelor hotărâri menționate mai sus au declarat recurs inculpata G.E. și partea civilă mai sus menționată, iar Curtea Supremă de Justiție a respins, ca nefondate, recursurile, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002.
Curtea de Apel Ploiești, în soluționarea contestației la executare, a mai reținut că, din pașaportul condamnatei G.E., respectiv din vizele aplicate a rezultat că aceasta a ieșit de pe teritoriul României, la data de 20 martie 2002, mai exact chiar în ziua în care hotărârea sa de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare a rămas definitivă, prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție.
în aceste condiții, Curtea de Apel Ploiești a considerat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că G.E. nu s-a sustras de la executarea pedepsei; dimpotrivă, condamnata avea cunoștință de aplicarea pedepsei încă de la data pronunțării de către Tribunalul Prahova a sentinței penale nr. 38 din 25 ianuarie 2001, ulterior fiindu-i respins și apelul declarat, prin decizia penală nr. 222 din 2 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești.
Din adresele emise de I.J.P. Prahova - Serviciul poliției judiciare, cu nr. 349059, 349420 din 10 septembrie 2002, nr. 348782 din 30 ianuarie 2003 și din mandatul de executare a pedepsei închisorii aplicate prin sentința penală nr. 38/2001 a Tribunalului Prahova, respectiv din mandatul nr. 49 din 23 aprilie 2002, a rezultat că acesta nu a putut fi pus în executare, condamnata G.E. fiind dată în urmărire generală, conform ordinului S/123699 din 12 august 2002.
Totodată, instanța de apel a considerat că părăsirea teritoriului României, chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 20 martie 2002, denotă intenția condamnatei de a se sustrage de la executarea pedepsei.
împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs peste termen contestatoarea G.E., apreciind că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3853alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen.
înalta Curte constată că cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E. este fondată pentru următoarele considerente:
Formularea cererii de recurs se poate face numai în cadrul termenului expres prevăzut de lege.
Potrivit art. 3853alin. (1) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.
Stabilirea de către legiuitor a unui termen de recurs fix se justifică prin aceea că se asigură operativitatea în procesul penal și totodată un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare.
Termenul de recurs este peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de recurs, titularul putând să promoveze calea de atac în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Neexercitarea recursului în acest termen duce la respingerea lui ca tardiv.
Pentru a face totuși posibil controlul judecătoresc pe calea de atac a recursului ordinar, chiar și în cazul pierderii termenului de recurs, Codul de procedură penală prevede două remedii procesuale, respectiv repunerea în termen și recursul peste termen, în dispozițiile art. 3853alin. (2), raportat la art. 364 și art. 365 C. proc. pen., care permit, în anumite cazuri și condiții, ca recursul făcut peste termen să producă efecte.
Aceste remedii procesuale au ca efect înlăturarea decăderii decurgând din trecerea termenului de recurs, ceea ce duce la o prelungire a desfășurării procesului penal.
Potrivit dispozițiilor art. 3853alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 365 C. proc. pen., "partea care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare poate declara recurs și peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile".
Ca atare, subiectul procesual care a pierdut termenul de recurs este considerat, prin instituția recursului peste termen că a păstrat dreptul de a folosi calea de atac și deci, recursul făcut de el după expirarea termenului, este socotit ca și cum ar fi fost introdus în termen.
Pentru a beneficia însă de acest remediu procesual, cel care a pierdut termenul, trebuie să declare recurs în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei și să facă dovada că a lipsit atât la judecata apelului, cât și la pronunțarea hotărârii din apel, întrucât această instituție se bazează pe prezumția că partea lipsă nu a cunoscut data de la care a început să curgă termenul de recurs.
în cauză, întrucât contestatoarea G.E. nu a început încă executarea pedepsei de 2 ani închisoare, lipsind atât la judecata apelului cât și la pronunțarea hotărârii din apel, rezultă că îi sunt incidente dispozițiile art. 3853alin. (2), raportat la art. 365 C. proc. pen., privind instituția recursului peste termen.
în susținerea recursului declarat, contestatoarea G.E., prin apărătorul ales, a solicitat casarea deciziei pronunțate în apel, invocând, în principal, faptul că nu s-a sustras de la executarea pedepsei, iar, în subsidiar, faptul că soluționarea apelului a avut loc în condițiile neîndeplinirii prevederilor legale de citare, fiindu-i astfel viciat grav dreptul la apărare.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:
încă din faza soluționării contestației la executare de către instanța de fond, respectiv Tribunalul Prahova, contestatoarea G.E. a depus la dosarul cauzei un act emis de Ministerul de Interne al Republicii Italiene, cu care a dovedit că are reședința în respectiva țară, localitatea Pinerolo, în baza unui permis legal de muncă.
Prin aceasta, contestatoarea a probat susținerea pe care a făcut-o în cererea inițială, în sensul că este rezident român în Italia. Potrivit art. 177 alin. (8) C. proc. pen., "dacă învinuitul sau inculpatul locuiește în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată, în afară de cazul în care, prin lege, se dispune altfel. Avizul de primire a scrisorii recomandate semnat de destinatar ține loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare".
Aceste dispoziții fiind cuprinse în partea generală a Codului de procedură penală, sunt aplicabile și instituției contestației la executare.
Instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., efectuând procedura de citare a contestatoarei doar la adresa din municipiul Ploiești, trecând la judecarea cauzei fără a sesiza lipsa de procedură cu aceasta.
Dacă soluția adoptată de instanța de fond, favorabilă contestatoarei G.E., a suplinit încălcarea dreptului acesteia la apărare prin nelegala citare, în schimb soluția instanței de apel, respectiv a Curții de Apel Ploiești, de desființare a primei hotărâri și de respingere pe fond a contestației la executare, în condițiile judecării cauzei cu aceeași lipsă de procedură, prin necitarea contestatoarei în Italia, o dezavantajează vădit pe aceasta, reprezentând o încălcare gravă a dreptului la apărare, garantat prin dispozițiile art. 6 C. proc. pen.
Față de cele menționate mai sus, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 3853alin. (2), raportat la art. 365 C. proc. pen., va admite cererea de recurs peste termen formulată de contestatoarea G.E.
Potrivit art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de contestatoarea G.E. împotriva deciziei penale nr. 74 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția penală.
Va casa decizia penală atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.
Cu ocazia rejudecării apelului instanța a avut în vedere regularitatea procedurii de citare cu contestatoarea, garantându-i acesteia dreptul la un proces echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor conferite de lege, inclusiv a dreptului la apărare. Au fost verificate totodată apărările contestatoarei în susținerea contestației la executare formulată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3412/2006. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3386/2006. Penal → |
|---|
