ICCJ. Decizia nr. 3412/2006. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 8 din 19 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 1085/2/2006 a fost admisă cererea formulată de către autoritățile judiciare germane privind preluarea de către România a restului de 7 ani și 317 zile închisoare pe care îl are de executat cetățeanul român P.C. (C.).
Au fost recunoscute în România efectele sentinței penale nr. 22 Kls-45/97 26 Js/19/97 din data de 13 august 1997 a Tribunalului de Land Potsdam, prin care cetățeanul român P.C. a fost condamnat, la o pedeapsă de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Codul penal român, în art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), b) și d), cu aplicarea art. 13,art. 279 și art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. d) C. pen.
S-a dedus din pedeapsa de 9 ani închisoare perioada executată de condamnat de la 3 februarie 1997 la 22 martie 1998.
S-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii pentru restul rămas neexecutat de 7 ani și 317 zile închisoare.
Cheltuielile judiciare efectuate de stat s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.
Onorariul pentru asistența judiciară acordată din oficiu condamnatului, în sumă de 400.000 lei, s-a dispus a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rezoluția cu nr. 900/II-5/2005 din 12 ianuarie 2006 a fost sesizată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu cererea formulată de autoritățile judiciare germane privind preluarea de către România a executării restului de pedeapsă de 7 ani și 317 zile închisoare de către condamnatul P.C.
Prima instanță a reținut că, din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare, a rezultat că P.C. a fost condamnat prin sentința penală nr. 22 Kls-45/97 26 Js/19/97 din data de 13 august 1997 a Tribunalului de Land Potsdam, la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, nerespectarea regimului armelor și munițiilor și tentativă la infracțiunea de omor prevăzute de art. 249,art. 250 alin. (1) și art. 211 C. pen. german.
în fapt, s-a reținut că, în noaptea de 10 iunie 1995, împreună cu alte persoane, inculpatul P.C. a sustras din depozitele aparținând Centrului Comercial S.H. mai multe baxuri cu țigări, în valoare totală de 248.000 mărci germane, prin imobilizarea paznicilor și amenințarea acestora cu o armă de foc.
în aceeași împrejurare, inculpatul P.C. a executat mai multe focuri cu un pistol Smith & Wesson asupra paznicului G., cu intenția de a-l ucide, pentru a nu alerta organele de poliție.
Din examinarea actelor aflate la dosar, prima instanță a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Astfel, faptele reținute în sarcina numitului P.C. au corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de tâlhărie, nerespectarea regimului armelor și munițiilor și tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), b) și d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 279 C. pen., și art. 20, raportat la art. 174 - art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.
S-a mai reținut că hotărârea pronunțată de Tribunalul de Land Potsdam a rămas definitivă la data de 18 martie 1998.
Potrivit informațiilor furnizate de statul de condamnare, numitul P.C. a fost arestat preventiv la data de 3 februarie 1997, în baza mandatului de arestare emis de Judecătoria de Primă Instanță din Potsdam.
Ulterior, la data de 22 martie 1998, sus-numitul a evadat din Penitenciarul Luckau, refugiindu-se pe teritoriul statului de cetățenie, respectiv pe teritoriul statului român. Din pedeapsa de 9 ani închisoare, persoana condamnată a executat în total 413 zile în detenție, rămânându-i de executat un rest de pedeapsă de 7 ani și 317 zile.
întrucât s-a constatat că Republica Federală Germania nu este parte la convenția europeană asupra valorii internaționale a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970 și nici la Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, Ministerul Justiției Român a solicitat autorităților judiciare germane asigurarea reciprocității în cauză.
Astfel, prin nota verbală din data de 10 martie 2005, Ambasada Republicii Federale Germania la București a comunicat o declarație de reciprocitate.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în lipsa unei convenții internaționale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaționale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant și cu asigurarea scrisă a reciprocității dată de autoritatea competentă a acelui stat.
Prima instanță, constatând că sunt astfel îndeplinite toate condițiile cumulative cerute de Legea nr. 302/2004 (privind cooperarea judiciară internațională) în materia transferării persoanelor condamnate, a admis cererea formulată de autoritățile judiciare germane privind preluarea de către România a executării restului de pedeapsă de 7 ani și 317 zile închisoare de către condamnatul P.C.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs condamnatul P.C. care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 5 teza II C. proc. pen., susținând că judecarea cauzei a avut loc în lipsa sa, nefiind citat la adresa din Rădăuți, județul Suceava, astfel că a fost în imposibilitate de a-și face o apărare corespunzătoare.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, conform prevederilor art. 3856alin. (1) și (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de condamnatul P.C. este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit Legii nr. 302/2004 (privind cooperarea judiciară internațională în materie penală), Titlul VI vizând transferarea persoanelor condamnate, procedura de efectuare a transferului în vederea executării pedepsei nu impune prezența condamnatului la luarea efectivă a măsurii.
Potrivit art. 128 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care un cetățean român a fost condamnat definitiv pe teritoriul altui stat, acesta poate fi transferat pe teritoriul statului al cărui resortisant este, respectiv pe teritoriul statului român, în vederea executării pedepsei, în temeiul reciprocității convenționale.
Printre condițiile prealabile transferării este prevăzută și luarea consimțământului condamnatului la transfer. Conform însă art. 129 lit. d) teza II din Legea nr. 302/2004, consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este. în speță, condamnatul P.C., aflându-se în stare de evadare, consimțământul acestuia la transfer nu a mai fost solicitat, fiind respectate dispozițiile legii.
Trebuie, de asemenea, observat că procedura specială prevăzută de Legea nr. 302/2004 nu include principiul contradicțiorialității, care ar însemna punerea în discuție a unei hotărâri definitive și executorii în orice sistem de drept.
în atari condiții, prezența condamnatului la judecarea cererii de preluare a executării unei pedepse pronunțate în străinătate nu are nici o relevanță, deoarece nu se administrează probe, nu se analizează pe fond temeinicia condamnării, ci doar se verifică îndeplinirea condiției dublei incriminări, față de care nu se dă cuvântul decât apărătorului condamnatului și respectiv reprezentantului parchetului.
Câtă vreme, din hotărârea recurată rezultă că, condamnatul P.C., aflat în stare de evadare în raport cu instanța de executare, a avut asigurată apărare din oficiu la judecarea cererii, înalta Curte apreciază că au fost respectate condițiile cerute de lege, iar hotărârea pronunțată este legală și temeinică.
Față de cele menționate mai sus, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.C. împotriva sentinței penale nr. 8 din 19 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat condamnatul-recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3416/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3413/2006. Penal → |
|---|
