ICCJ. Decizia nr. 4075/2006. Penal. Revocarea măsurilor de siguranţă (art.437 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4075/2006
Dosar nr. 873/57/2006
Şedinţa publică din 23 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 143 din 29 mai 2006 a Tribunalului Alba a fost admisă cererea formulată de petentul M.M.N. şi în temeiul art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 a dispus suspendarea temporară a executării măsurii suspendării dreptului petentului la libera circulaţie în străinătate instituită în baza art. 40 lit. b) din aceeaşi lege, şi a înlocuit-o pentru o perioadă limitată de timp cu măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate.
În temeiul art. 44 alin. (2) din Legea nr. 248/2005 a acordat petentului M.M.N. pentru perioada 25 iunie 2006 – 25 septembrie 2006, dreptul de a călători în Germania ca ţară de destinaţie şi în Ungaria şi Austria ca ţară de tranzit în vederea efectuării unui tratament medical care nu este posibil pe teritoriul României şi fără de care viaţa şi sănătatea petentului sunt puse în pericol.
În temeiul art. 39 alin. (8) din Legea nr. 248/2005 a dispus P.C.E.E.P.S. Braşov să restituie petentului M.M.N. pentru perioada 25 iunie 2006 – 25 septembrie 2006 paşaportul simplu nr. 04689957 după efectuarea menţiunilor corespunzătoare referitoare la perioada şi statele pentru care se aplică măsura restrângerii exercitării dreptului de a călători în străinătate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că petentul M.M.N. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 201/2004 a Tribunalului Alba, la pedeapsa de 5 ani închisoare, hotărâre definitivă prin Decizia penală nr. 6570/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a motivat că, potrivit art. 40 lit. b) din Legea nr. 248/2005 exercitarea de către o persoană a dreptului la libera circulaţie în străinătate se suspendă în cazul în care persoana a fost condamnată şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate, situaţie în care se află M.M.N.
Se mai motivează că, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, la cererea persoanei împotriva căreia s-a dispus această măsură poate dispune suspendarea temporară a executării acesteia şi înlocuirea ei pentru o perioadă de timp limitată cu măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie, dacă persoana urmează să se deplaseze în străinătate pentru a urma un tratament medical care nu este posibil pe teritoriul României şi fără de care viaţa sau sănătatea îi este pusă în mod grav în pericol, prezentând documente doveditoare în acest sens, emise sau avizate de autorităţile medicale române.
Instanţa a reţinut că petentul suferă de neoplasm de colon, afecţiune pentru care s-a dispus amânarea executării pedepsei închisorii şi pentru care petentul a urmat diverse tratamente în România care nu au dat rezultate.
Se motivează că actele medicale doveditoare emise de autorităţile medicale române atestă că petentului i s-a recomandat efectuarea unei intervenţii chirurgicale cu viza oncologică – rezecţie sigmoidiană şi tratament adjuvant peroperator.
Petentul a fost programat pentru efectuarea unui tratament după metode terapeutice neutilizate în ţară, la Spitalul Sf. Anna din Loningen – Germania.
Instanţa a apreciat, faţă de actele depuse la dosarul cauzei, că s-a făcut dovada necesităţii deplasării petentului în străinătate potrivit dispoziţiilor art. 44 lit. a) din Legea nr. 248/2005 şi înlocuirii măsurii suspendării dreptului la liberă circulaţie în străinătate cu măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, în sensul permiterii petentului să plece în Germania la tratament.
Prin Decizia penală nr. 183/A/2006, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva sentinţei penale nr. 143 din 29 mai 2006 a Tribunalului Alba care a susţinut că petentului nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, de acestea beneficiind doar persoanele prevăzute la art. 40 lit. d), iar pe de altă parte, nici un act medical nu atestă situaţia critică a stării sănătăţii petentului.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Alba Iulia care susţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 în cauză, că actele medicale depuse la dosar nu sunt în măsură să susţină permisiunea deplasării petentului la tratament în străinătate şi prin urmare, hotărârile instanţelor sunt greşite, caz de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Recursul parchetului este fondat pentru următoarele motive:
Potrivit art. 40 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate „Exercitarea de către o persoană a dreptului la liberă circulaţie în străinătate se suspendă numai în următoarele situaţii:
a) este învinuită sau inculpată într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei măsuri preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) a fost condamnată şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate;
c) este internată într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ în condiţiile legii penale;
d) nu a respectat măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, dispusă în condiţiile prezentei legi."
Conform art. 41 alin. (2) din aceeaşi lege, suspendarea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate încetează de drept la data la care încetează măsura dispusă în oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 40 lit. a) – c), iar potrivit art. 40 alin. (1) din aceeaşi lege, în situaţia prevăzută la art. 40 lit. d), măsura se dispune la solicitarea I.G.P.F. sau a D.G.P., de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când acesta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti pentru o perioadă care nu poate depăşi trei ani. Prevederile art. 39 alin. (3) – (7) şi ale art. 41 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Dispoziţiile legale sus-menţionate fac parte din Capitolul III secţiunea a 3-a a Legii nr. 248/2005 (limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate) şi reprezintă o excepţie de la art. 2 din aceeaşi lege, care garantează dreptul cetăţenilor la libera circulaţie înscris în art. 25 alin. (1) din Constituţie, excepţie permisă de art. 3 din aceeaşi lege.
Potrivit principiilor generale de interpretare a legilor, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare a legilor.
Din examinarea dispoziţiilor cuprinse în art. 38 – art. 44 din aceeaşi lege, referitoare la limitele exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate rezultă că există două măsuri de limitare ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate: restrângerea exercitării acestui drept şi suspendarea acestui drept (care vor fi denumite în continuare pentru simplificare „restrângere" şi, respectiv, „suspendare").
Fiecare din aceste două măsuri are un conţinut specific propriu şi un regim juridic şi o procedură proprie, diferenţiată, după cum motivele şi durata restrângerii exercitării dreptului sunt diferite de cele ale suspendării dreptului.
Astfel, motivele, conţinutul, durata şi regimul instituirii restrângerii este reglementat în principiu la art. 38 – art. 39 din aceeaşi lege, iar măsura suspendării este reglementată la art. 40 – art. 43 din aceeaşi lege.
Din conţinutul reglementărilor de la art. 38 – art. 39 din aceeaşi lege, rezultă că măsura restrângerii este întotdeauna dispusă de tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei cu excepţia celor domiciliate în străinătate, când competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti, în termen de 5 zile de la solicitarea D.G.P. sau după caz, a instituţiilor cu competenţe în domeniul apărării, ordinii publice sau siguranţă naţională [(art. 39 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege)], hotărârea fiind supusă apelului şi recursului, fiecare în termen de 5 zile.
Spre deosebire de măsura restrângerii, măsura suspendării exercitării dreptului la liberă circulaţie, prevăzută de art. 40 din aceeaşi lege, operează ope legis cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 40 lit. d) din aceeaşi lege, când suspendarea se dispune potrivit procedurii reglementată în art. 42 alin. (1) la solicitarea I.G.P.F. sau a D.G.P., de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul acestei persoane pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 ani, judecata urmând a fi făcută în termen de 5 zilecu apel şi recurs în 5 zile ca în cazul procedurii instituirii restrângerii, care se aplică corespunzător.
Pentru cazul suspendării prevăzut la art. 40 lit. d) din aceeaşi lege, adică situaţia când persoana nu a respectat măsura restrângerii, dispusă în baza art. 38 din aceeaşi lege, art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege, prevede: „La cererea persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura prevăzută la art. 40, în condiţiile art. 42, instanţa de judecată care a instituit această măsură poate dispune suspendarea temporară a exercitării acesteia şi înlocuirea acestei măsuri pentru o perioadă limitată de timp, cu măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 39 alin. (3) – (7), în următoarele cazuri:
a) persoana urmează să se deplaseze în străinătate pentru a urma un tratament medical care nu este posibil pe teritoriul României şi fără de care viaţa sau sănătatea îi este pusă în mod grav în pericol, prezentând documente doveditoare în acest sens, emise sau avizate de autorităţile medicale române;
b) în cazul decesului în străinătate al soţului sau unei rude de până la gradul IV inclusiv;
c) în alte situaţii obiective care necesită prezenţa temporară a persoanei pe teritoriul altui stat, fără de care interesele legitime ale acesteia sau ale altui cetăţean ar fi în mod grav afectate."
Este neîndoielnic că prin formularea „La cererea persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura prevăzută la art. 40 în condiţiile art. 42.." se referă exclusiv la cazul de la art. 40 lit. d) pentru că numai acest caz urmează procedura prevăzută de art. 42 şi nu cele de la art. 40 lit. a) – c) care au un regim aparte.
Astfel, toate cazurile de suspendare de la art. 40 lit. a) – c) sunt rezultatul unui proces penal, consecinţa luării măsurii preventive a unei condamnări sau a unei internări ca urmare a comiterii unei fapte penale.
Or, în cazul situaţiei suspendării prevăzute la art. 40 lit. d), aceasta este determinată de nerespectarea măsurilor de restrângere care se rezolvă, potrivit dispoziţiilor art. 39 din aceeaşi lege la care face trimitere art. 42 alin. (1) de către instanţa civilă de la nivelul tribunalului, cu apel şi recurs la secţiile curţii de apel şi, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles altfel, ar fi făcut excepţie de la competenţa generală a instanţei civile şi ar fi precizat aceasta.
De altfel, aceasta este şi practica instanţelor sesizate potrivit art. 39 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, în cazul luării măsurii restrângerii exercitării la liberă circulaţie în străinătate.
Aşa fiind, este evident că reglementările art. 44 lit. a), raportat la art. 42 care se referă exclusiv la cazul de suspendare prevăzut la art. 40 lit. d) din aceeaşi lege, nu pot fi extrapolate la cazul de suspendare, prevăzut de art. 40 lit. b) cum au făcut instanţele.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 41 alin. (2), potrivit cărora suspendarea exercitării dreptului de liberă circulaţie în străinătate încetează de drept la data la care încetează măsura dispusă în oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 40 lit. a) – c).
Prin urmare, instanţele penale de fond şi apel au făcut o motivare greşită, nelegală a hotărârilor când au recurs la prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, pentru a hotărî înlocuirea măsurii prevăzute la art. 40 lit. b) din aceeaşi lege, când în realitate, această înlocuire este posibilă numai pentru situaţia prevăzută de art. 40 lit. d).
Pe de altă parte, chiar prin absurd, dacă s-ar face abstracţie de considerentele de mai sus, hotărârile ar fi netemeinice.
Chiar în situaţia prevăzută de art. 44 lit. a) din aceeaşi lege, măsura înlocuirii suspendării cu restrângerea poate fi decisă numai în baza unor documente emise sau avizate de autorităţile medicale române.
Or, în cauză, acestea lipsesc.
„Recomandarea" de la dosar emană de la o persoană fizică şi prezintă o simplă opinie, nepurtând girul unei autorităţi medicale, institut de expertize, clinică etc. Parafele medicilor aplicate pe act nu au nici o relevanţă atâta vreme cât acesta nu a fost înregistrat oficial.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţele care au aplicat dispoziţiile Legii nr. 248/2000, raţionând în afara principiilor de interpretare, nu au rezolvat fondul cauzei.
Examinând şi din oficiu cauza, instanţa apreciază că există alte motive pentru care instanţa penală investită rămâne competentă să judece cauza.
Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Constituţie, dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, iar conform aliniatului 3 pedeapsa cu moartea este interzisă.
C.A.D.O.L.F. la care România este parte consfinţeşte de asemenea, dreptul la viaţă în articolul 2, potrivit căruia „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege."
Aşa cum s-a arătat, pedeapsa cu moartea este interzisă în România.
Petentul se află în situaţia în care a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 201/2004 a Tribunalului Alba, iar prin sentinţa penală definitivă nr. 307 din 19 februarie 2005 a aceluiaşi tribunal, în baza art. 453 lit. a) C. proc. pen., i-a fost amânată executarea pedepsei pe o perioadă de 10 luni. Această hotărâre se întemeiază pe raportul de expertiză medico-legală nr. 3515/V/91 din 6 decembrie 2005 al S.M.L. Alba Iulia care a concluzionat că, M.M.N. suferă de Angor de effort, insuficienţă ventriculară stânga, aritmie extrasistolică, hipertensiune arterială, polip sigmoidian malignizat operat recidivat, confirmat malign prin examen histopatologic, afecţiuni care nu pot fi tratate în reţeaua sanitară a A.N.P., acestea necesitând tratamente complexe în secţiile de cardiologie şi oncologie şi reţeaua Ministerului Sănătăţii.
În prezenta cauză, în sprijinul cererii de înlocuire a măsurii suspendării exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate cu măsura restrângerii acestui drept, condamnatul a prezentat un act intitulat „Recomandare" semnat de prof. dr. T.B., medic primar chirurg la Spitalul Clinic Colţea, secţia oncologie, neînregistrat, care apreciază că intervenţia chirurgicală trebuie efectuată de urgenţă, în străinătate, unde există posibilitatea unor procedee de tratament oncologic care în ţară nu se efectuează.
În raport de această situaţie, în cererea sa, condamnatul a susţinut că fără intervenţia medicală în Spitalul Sf. Anna, din Loningen, Germania unde a primit acceptul de a fi tratat, viaţa lui este pusă în pericol.
Aşa cum s-a arătat, condamnatul se află în situaţia reglementată în Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, referitoare la executarea hotărârilor penale capitolul III secţiunea II art. 453 lit. a) referitor la amânarea executării pedepsei închisorii.
Este neîndoielnic că regulile privind executarea hotărârilor penale sunt norme procedural penale de strictă interpretare şi aplicare.
Situaţia în care pretinde condamnatul că se află, având viaţa în pericol fără intervenţie medicală în străinătate, nu este reglementată de lege. Nici Codul de procedură penală, nici Legea nr. 248/2005 în art. 40 lit. a) – c) care fac trimitere la legea penală, nici art. 44 din aceeaşi lege, care face trimitere la o procedură civilă de modificare a limitării exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate nu oferă o cale de rezolvare a unei atare situaţii.
Totuşi, aşa cum se procedează în practica curentă a C.E.D.O. dar şi în practica instanţelor române, când este vorba de drepturile fundamentale cum este dreptul la viaţă, este necesară asigurarea efectivă, realizarea faptică a acestui drept, acesta fiind scopul Constituţiei şi al Convenţiei.
Prin urmare, chiar în lipsa unor dispoziţii procedurale, când scopul urmărit este realizarea dreptului la viaţă, chiar dacă legea nu reglementează concret, este rezonabil ca magistratul chemat să judece o astfel de chestiune să caute calea necesară pentru asigurarea efectivă a dreptului în cadrul procesual-penal de la stadiul în care se află cauza, executarea hotărârii penale.
Aşa cum s-a arătat, petentul este condamnat la 5 ani închisoare şi reclamă că afecţiunile oncologice dovedite prin raportul de expertiză medico-legală îi pun viaţa în pericol grav fără intervenţia medicală într-o clinică din Germania unde are asigurat tratament.
În acest sens a produs un indiciu, respectiv actul de la dosar 126, numit „Recomandare".
Dacă situaţia ar fi reală şi condamnatului nu i s-ar permite tratarea în condiţiile pe care şi le poate asigura în străinătate ar însemna a se încălca grav prevederile art. 22 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 2 din Convenţia referitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, întrucât condamnarea la 5 ani închisoare ar echivala cu pedeapsa cu moartea.
Ceea ce face în prezent ca garantarea dreptului la viaţă în condiţiile prezentei cauze să nu fie efectivă ar fi dispoziţiile art. 44 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care restrânge dreptul persoanelor aflate în situaţia de a-şi salva viaţa prin deplasarea în străinătate la tratamentul medical care nu este posibil în România, la cazul persoanelor aflate în situaţia prevederilor art. 40 lit. d), persoane care n-au respectat măsura restrângerii dispusă în condiţiile art. 38 din aceeaşi lege, pentru persoanele aflate în cazul prevăzut de art. 40 lit. b) cum este condamnatul în cauză, legea neprevăzând posibilitatea înlocuirii măsurii suspendării de exercitare a dreptului la liberă circulaţie în străinătate cu măsura restrângerii acestui drept la stricta deplasare pentru tratament medical ca în cazul prevăzut de art. 44 alin. (1) lit. a) raportat la art. 40 lit. d) din aceeaşi lege.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 453 C. proc. pen., nu oferă nici acestea calea rezolvării cererii condamnatului.
Aşa fiind, Înalta Curtea apreciază că pentru o legală rezolvare a cauzei, instanţa de fond ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituţională potrivit art. 23 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 47/1992, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze, în ce măsură prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 sunt compatibile cu prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) din Constituţie prin restrângerea aplicării ei la cazul prevăzut la art. 40 lit. d) din aceeaşi lege.
În măsura în care Curtea Constituţională, prin soluţia dată ar fi apreciat că prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) sunt aplicabile în realizarea garanţiei prevăzute în art. 22 din Constituţie, instanţa de fond ar fi trebuit să lămurească prin expertiză medico-legală situaţia sănătăţii condamnatului, întrucât în procesul penal, potrivit art. 116 şi urm. C. proc. pen., aceasta este mijlocul de probă care trebuie administrat în vederea clarificări împrejurării de natura celei din cauză, prin aceasta putându-se realiza şi exigenţa Legii nr. 248/2005 care la art. 44 lit. a) obligă la prezentarea unor acte provenind de la autorităţi medicale române.
Nu în ultimul rând ar fi trebuit verificată împrejurarea dacă persoana condamnată are asigurate mijloacele materiale, disponibilitatea şi aptitudinea instituţiei sanitare din străinătate de a trata eficient afecţiunile care pun în pericol viaţa unei persoane condamnate în Româna.
Toate aceste chestiuni trebuie lămurite pentru că numai în acest mod poate fi înlăturată suspiciunea că inculpatul, condamnat pentru fapte grave nu încearcă să se sustragă răspunderii penale.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva hotărârilor atacate, pe care le va casa şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba, cu respectarea criticilor arătate în motivare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 183/ A din 8 iunie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 143 din 29 mai 2006 a Tribunalului Alba şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4069/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4076/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
