ICCJ. Decizia nr. 4116/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4116/2006
Dosar nr. 24122/3/2005
Şedinţa publică din 27 iunie 2006
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 39 din 19 ianuarie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul minor M.M., la o pedeapsă de 7 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi i s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestului preventiv, începând cu data de 22 mai 2005, la zi.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente, M.B. şi M.M., să plătească părţii civile, C.A., suma de 150 RON, despăgubiri civile şi 500 RON, daune morale, precum şi la 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, faţă de actele şi lucrările de la dosar a arătat că reţine în esenţă următoarea situaţie de fapt.
În seara zilei de 21 mai 2005, în jurul orelor 19,30, partea vătămată C.A., însoţită de soţul său, se aflau în autobuzul ce se deplasa spre Piaţa Ferentari, astfel că în apropierea staţiei Amurgului inculpatul M.M., în momentul în care s-au deschis uşile, acesta a smuls de la gâtul părţii vătămate un lănţişor de aur şi a fugit.
În urmărirea inculpatului a coborât soţul acesteia care a alergat printre blocurile din zonă şi în momentul în care a încercat să-l reţină pe inculpat acesta l-a lovit şi înţepat cu un obiect în zona inghinală, astfel că a încetat urmărirea.
Faptei comisă de către inculpat i s-a dat încadrarea juridică legală în infracţiunea de tâlhărie în formă agravantă, cu reţinerea stării de minorat, texte de lege menţionate mai sus şi în baza cărora a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 7 ani închisoare prin privare de libertate.
La individualizarea şi aplicarea pedepsei s-a menţionat că au fost avute în vedere toate criteriile înscrise la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că o pedeapsă cu durata menţionată şi modalitatea de executare sunt de natură să ducă la reeducarea acestuia.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului potrivit art. 350 C. proc. pen., întrucât nu au încetat temeiurile de fapt şi de drept, iar potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), i s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi a arestului preventiv.
Latura civilă a cauzei s-a arătat că a fost soluţionată în raport de dispoziţiile înscrise la art. 14 şi 346 C. proc. pen., cum şi la art. 998 C. civ., fiind obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente, să plătească părţii vătămate constituită parte civilă sumele de bani menţionate şi dovedite cu actele şi lucrările de la dosar.
Potrivit art. 362 şi 363 C. proc. pen., sentinţa a fost atacată cu apel de către inculpat pe motiv că este netemeinică, întrucât pedeapsa aplicată este mare în raport de datele personale şi de faptul că a recunoscut comiterea faptei, solicitând reducerea acesteia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, a examinat apelul declarat sub prisma motivului invocat, a actelor şi lucrărilor de la dosar, a sentinţei pronunţată în cauză şi, prin Decizia penală nr. 210 din 16 martie 2006, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecând a făcut aplicarea art. 64 numai cu privire la lit. a) şi b) C. pen.
În rest au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi menţinută starea de arest şi dedusă în continuare detenţia.
Cu privire la motivul de recurs invocat, constând în greşita individualizare a pedepsei, ca fiind mare, s-a arătat că este neîntemeiat întrucât pedeapsa ce i s-a aplicat a avut la bază toate criteriile înscrise la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi că anterior inculpatul a mai comis alte infracţiuni cu un pericol social ridicat, fapt pentru care i s-a aplicat internarea într-un centru de reeducare.
Aşa fiind, s-a apreciat că motivul de recurs este nefondat şi că durata pedepsei aplicate în cuantum de 7 ani închisoare este de natură să ducă la reeducarea acestuia.
Din oficiu, s-a constat că în mod nejustificat instanţa de fond i-a interzis inculpatului toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), fără a face o analiză pe fiecare caz în parte şi în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi de practica C.E.D.O., în cauză s-a decis că nu i se pot aplica inculpatului decât prevederile art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În consecinţă, s-a apreciat că apelul declarat este fondat numai sub acest aspect, în sensul de a i se aplica inculpatului minor pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., şi nu şi cele de la lit. c), d şi e cum greşit s-a hotărât.
În temeiul art. 3853 C. proc. pen., Decizia şi sentinţa au fost atacate cu recurs de către inculpat, care prin apărător desemnat din oficiu, a invocat două motive, unul privind nevinovăţia în sensul că nu a comis infracţiunea se tâlhărie, iar cel de-al doilea comun cu cel al inculpatului şi care se referă la greşita individualizare a pedepsei, ca fiind exagerat de mare şi care a constituit critică şi în apel.
Motivele de recurs invocate constituie cazuri de casare potrivit pct. 171 şi 14 de la art. 3859 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat, în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, de Decizia şi sentinţa pronunţate în cauză, de cazurile de casare înscrise la pct. 171 şi 14 de la art. 3859 C. proc. pen., se constată că recursul de faţă este fondat, numai din punct de vederea individualizării pedepsei.
În cauză, potrivit materialului probator de la dosar, instanţele au pronunţat hotărâri legale şi temeinice numai din punct de vedere a reţinerii corecte a situaţiei de fapt, a încadrării juridice, a vinovăţiei inculpatului, a rezolvării laturii civile, însă nu şi din punct de vedere a individualizării pedepsei ca durată, care este mare.
Referitor la primul motiv de recurs privind nevinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de tâlhărie şi greşita condamnare, se constată că este neîntemeiat.
Din lucrările dosarului, respectiv mijloacele de probă de la dosar, declaraţiile părţii vătămate, procesele verbale de recunoaştere din grup, planşele foto, procesele verbale de recunoaştere după album foto, declaraţiile martorilor C.L., P.A.G., C.M.V. şi D.A.C. coroborate cu declaraţiile inculpatului de la dosarul de urmărire penală, rezultă că instanţele au reţinut în mod just vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, constând în aceea că, în seara zilei de 21 mai 2005, în timp ce partea vătămată se afla în autobuzul ce se deplasa spre piaţa Ferentari, în momentul în care s-a apropiat de staţia Amurgului şi s-au deschis uşile autovehiculului, inculpatul, care mai era însoţit de un alt tânăr de aceeaşi vârstă, a smuls de la gâtul părţii vătămate un lanţ din aur şi a fugit în direcţia blocurilor din apropiere.
Aşa fiind, susţinerea apărătorului că nu a comis infracţiunea este formală, fiind infirmată de însăşi declaraţiile inculpatului, care a recunoscut şi regretat comiterea faptei, astfel că se va înlătura.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, referitor la greşita individualizare a pedepsei, se constată că este întemeiată.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), l-a stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţinea seama de dispoziţiile Părţii generale ale codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşire, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul este minor, provine dintr-o familie cu 8 fraţi, că acesta nu a fost suficient de îndrumat, supravegheat şi educat, astfel că a comis infracţiuni cu un pericol social pentru care a fost internat într-o şcoală specială de muncă şi reeducare.
Având în vedere că inculpatul este minor, că are un nivel de instruire foarte scăzut, de numai 3 clase, că părinţii nu s-au ocupat de instrucţia sa în vederea orientării către muncă, că a comis infracţiunea de tâlhărie fără a crea violenţe deosebite părţii vătămate, că limitele de pedeapsă sunt de la 7 la 20 de ani închisoare, sunt tot atâtea elemente de natură să ducă la concluzia că pedeapsa aplicată inculpatului de 7 ani închisoare este o pedeapsă mare, exagerată şi care nu se justifică, în raport de faptul că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea la care a fost condamnat sunt între 3 ani şi 6 luni şi 10 ani închisoare.
Prin urmare, chiar dacă inculpatul a mai fost condamnat, având în vedere poziţia sinceră adoptată în faza de recurs, că soţul păţii vătămate nu a prezentat starea de fapt aşa cum s-au petrecut faptele, invocând aspecte legate de împrejurarea că inculpatul l-ar fi agresat când a fost urmărit, înţepându-l în zona inghinală, sunt elemente care nu se confirmă, în lipsa unui certificat medico-legal şi ca urmare a unei disproporţii exagerate între fizicul părţii vătămate şi al inculpatului.
Toate aceste chestiuni enunţate în acord cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), duc la concluzia că pedeapsa de 7 ani închisoare este mare şi urmează a fi redusă, întrucât sunt suficiente temeiuri că scopul pedepsei poate fi atins prin executarea de către inculpat a unei pedepse de 4 ani închisoare, prin privare de libertate.
În consecinţă, motivul de recurs invocat constituie caz de casare potrivit pct. 14 de la art. 3859 C. proc. pen., şi se va admite în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., astfel că se va casa Decizia şi sentinţa numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate pe care o modifică în sensul că o va reduce de la 7 ani închisoare la 4 ani închisoare.
Executarea de către inculpatul minor a unei pedepse privativă de 4 ani închisoare este de natură să ducă la reeducarea acestuia şi să atingă finalitatea înscrisă la art. 52 C. pen.
Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 22 mai 2005, la 27 iunie 2006.
Văzând şi dispoziţiile art. 189 şi urm. C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 210/ A din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 39 din 19 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate.
Modifică pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), în sensul că o reduce de la 7 aniînchisoare la 4 ani închisoare.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 22 mai 2005 la 27 iunie 2006.
Onorariul de avocat, în sumă de 100 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4076/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4119/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
