ICCJ. Decizia nr. 4171/2006. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4171/2006
Dosar nr. 10127/1/2006
Şedinţa publică din 29 iunie 2006
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată la data de 1 iunie 2006 Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, înregistrată în dosarul nr. 16138/3/2006, inculpatul T.O.L.C. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
În esenţă, în motivarea cererii inculpatul a arătat că nu mai subzistă motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă, iar starea sănătăţii sale s-a agravat. S-a făcut precizarea că judecata poate avea loc şi cu persoana sa în stare de libertate, neexistând nici un fel de dubii sau dovezi că s-ar sustrage de la judecată ori că ar putea influenţa în vreun fel cercetarea judecătorească din moment ce urmărirea penală este terminată şi probele administrate.
Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 5 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 16138/3/2006, a admis cererea formulată de inculpatul T.O.L.C. şi, în baza art. 139 alin. (33) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive luată faţă de acesta, şi, în consecinţă, a dispus punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, dacă nu este arestat în altă cauză.
În motivarea acestei încheieri s-a arătat că instanţa a fost sesizată de către parchet cu o cerere de înlocuire a măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive a acestuia, întemeiată pe dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., cerere care a fost judecată în camera de consiliu, contrar dispoziţiilor art. 290 C. proc. pen., care consacră principiul publicităţii şedinţei de judecată.
Faţă de această situaţie, s-a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (33) C. proc. pen., în raport de care măsura arestării preventive se revocă atunci când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, precum şi ale art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, care prevede că încălcarea dispoziţiilor relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute care nu poate fi înlăturată în nici un mod, nulitate care poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
S-a concluzionat că încheierea din data de 3 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a admis cererea privind înlocuirea măsurii obligării inculpatului de a nu părăsi ţara, cu măsura arestării preventive, este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care şi mandatul de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006, emis în baza acestei încheieri, este lovit de acelaşi gen de nulitate, consecinţa firească fiind infirmarea acestei măsuri şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs parchetul prin care a susţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre (încheiere) contrară legii pentru două considerente şi anume:
A. Instanţa a fost sesizată de către inculpat cu o cerere întemeiată atât pe dispoziţiile art. 139 alin. (23) C. proc. pen., cât şi pe cele ale art. 139 alin. (2) C. proc. pen., iar dezbaterile din şedinţa de judecată au vizat ambele aspecte ale cererii. Deşi în considerentele încheierii instanţa a analizat ambele aspecte, în dispozitivul încheierii s-a pronunţat numai cu privire la unul dintre ele şi anume cel întemeiat pe dispoziţiile art. 139 alin. (33) C. proc. pen.
Faţă de această situaţie a solicitat a se constata că între considerentele şi dispozitivul încheierii exista neconcordanţă, fapt ce face ca încheierea în întregul ei să fie lovită de nulitate.
S-a mai arătat că instanţa s-a pronunţat cu privire la pretinsa nulitate absolută a hotărârii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pe considerentul încălcării principiului publicităţii şedinţei de judecată, deşi verificarea acestui aspect s-a făcut anterior de către instanţa de control judiciar care, prin încheierea cu nr. 108 din 13 martie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 7162/2006, a fost respinsă ca nefondată.
B. S-a reţinut în mod eronat că inculpatul era implicat în operaţiuni numai de natură comercială şi nu se constata existenţa unor indicii temeinice care să justifice presupunerea că a fost încălcată legea penală, din moment ce, anterior înlocuirii măsurii preventive, măsura obligării de a nu părăsi ţara nu a fost contestată după fiecare prelungire de către inculpat.
În realitate aceste indicii rezultă din actele dosarului şi nu pot fi ignorate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea nr. 332/ R din 16 iunie 2006, a admis recursul declarat de parchet împotriva încheierii de şedinţă din 5 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 16138/3/2006 pe care a casat-o cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei încheieri instanţa de recurs a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală prin nesoluţionarea fondului cauzei din moment ce a fost investită cu soluţionarea unei cereri de revocare a măsurii arestării preventive, întemeiată pe dispoziţiile art. 139 alin. (34) C. proc. pen., temei legal care prevede situaţia în care, pe baza unei expertize medico-legale se constată că cel arestat preventiv, suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenţiei, iar temeiul pe baza căruia s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive l-a constituit dispoziţiile art. 139 alin. (33) C. proc. pen., care prevede că măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
S-a concluzionat că dispunând disjungerea unei singure cereri de revocare a măsurii arestării preventive, motivat pe faptul că aceasta este întemeiată pe două temeiuri legale diferite, deşi inculpatul nu a solicitat acest lucru şi nici nu a înţeles să promoveze separat două cereri de revocare a măsurii preventive întemeiate pe texte de lege diferite şi soluţionând cauza fără a se pronunţa cu privire la temeiul legal iniţial invocat de inculpat şi anume art. 139 alin. (34) C. proc. pen., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală prin nesoluţionarea fondului cauzei, motiv pentru recursul declarat de parchet urmează a fi admis ca fondat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., cu consecinţa casării încheierii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti, pentru rejudecarea cererii de revocare a măsurii arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art. 139 alin. (33) şi alin. (34) C. proc. pen.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel a declarat recurs inculpatul T.O.L.C. pe care a criticat-o cu privire la greşita respingere a cererii privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 1403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., faţă de art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţia României şi a prevederilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României raportat la art. 5 paragraful 4 şi art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 23 alin. (9) din Constituţie, în sensul că în Codul de procedură penală lipsesc proceduri de soluţionare a recursului care vizează cazurile de revocare special prevăzute la alin. (3).
Recursul declarat în cauză este inadmisibil.
Verificând actele şi lucrările de la dosar cum şi competenţa de a judeca ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 300 C. proc. pen., se constată că aceasta a fost sesizată cu o cerere de recurs care este inadmisibil.
Ca urmare, această excepţie de necompetenţă şi respectiv inadmisibilitate a recursului de faţă a fost pusă în discuţia părţilor, concluziile acestora fiind consemnate în practicaua prezentei decizii.
Cu privire la necompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi implicit inadmisibilitatea recursului declarat de inculpatul T.O.L.C. sunt de arătat următoarele:
Încheierea atacată cu recurs de către inculpat a fost pronunţată într-o cale de atac şi anume aceea a recursului în condiţiile prevăzute de lege şi, potrivit dispoziţiilor legale în materie, şi are caracter definitiv.
Fiind o hotărâre definitivă, care a parcurs căile de atac legale, împotriva acesteia nu se mai poate uzita căile de atac ordinare, din moment ce au fost epuizate.
Singura posibilitate de a ataca o hotărâre rămasă definitivă fiind aceea a exercitării căilor de atac extraordinare, ceea ce nu s-a produs în cazul de faţă.
Se mai constată faptul că instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre prin care a dispus casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă, hotărâre care este, de asemenea, definitivă, şi care, de asemenea, nu poate fi atacată cu recurs, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Rezultă din cele mai sus arătate ca fiind vorba de o hotărâre rămasă definitivă, aceasta nu mai putea fi atacată cu un nou recurs, iar recursul declarat în aceste condiţii nu poate fi decât inadmisibil, întrucât instanţa sesizată, în speţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să judece asemenea cereri.
Cât priveşte susţinerea inculpatului, potrivit căreia recursul declarat ar privi respingerea cererii de neconstituţionalitate a textelor invocate a nu fi în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei României şi prevederilor C.E.D.O. se constată că instanţa s-a pronunţat şi că aceasta constituie un accesoriu al cauzei, obiectul principal fiind acela al măsurii arestării preventive. Fiind vorba de o cerere accesorie, evident că aceasta nu poate să urmeze decât calea cererii principale.
De altfel, se constată că, din moment ce instanţa de recurs a casat încheierea atacată dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare, nu avea nici un motiv să sesizeze Curtea Constituţională, câtă vreme nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, excepţia putând fi invocată de inculpat la prima instanţă cu ocazia reluării ciclului procesual.
Pentru considerentele arătate urmează a se admite excepţia de necompetenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pe cale de consecinţă să se respingă, ca inadmisibil, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul T.O.L.C. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul T.O.L.C. împotriva încheierii nr. 332/ R din 16 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 16138/3/2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4169/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4172/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
