ICCJ. Decizia nr. 4781/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4781/2006
Dosar nr. 11970/1/2006
Şedinţa publică din 11 august 2006
Asupra recursurilor de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din 29 iulie 2006, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, competentă potrivit art. 52 alin. (51) C. proc. pen., admiţându-se sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., s-a dispus prelungirea arestării preventive, pe o durată de 30 zile (30 iulie 2006 - 28 august 2006), a inculpaţilor K.I. şi N.Z., şi au fort respinse, totodată, ca inadmisibile, cererile acestora privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara; au fost respinse, de asemnea, cererile formulate de aceiaşi inculpaţi privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, în privinţa măsurilor preventive, Curtea de Apel a apreciat, pe de o parte, că, pe timpul urmăririi penale, măsura obligării de a nu părăsi localitatea este de competenţa exclusivă a procurorului, iar pe de altă parte, că temeiurile care au justificat luarea faţă de inculpaţi a măsurii arestării preventive (1-30 iunie 2006) şi prelungirea acestei măsuri (30 iunie 2006 – 28 iulie 2006) subzistă şi impun, în continuare, privarea lor de libertate. S-a reţinut, în esenţă, că, „în cauză există probe suficiente din care să rezulte presupunerea că inculpaţii fac parte dintr-un grup infracţional organizat, constituit în perioada 2005 - 2006, cu scopul de a spăla banii proveniţi din evaziune fiscală şi alte infracţiuni economice, săvârşite de asociaţi şi administratori ai unor societăţi comerciale, cu puncte de lucru în complexele N. şi D.R." şi că cercetările urmeză să fie extinse cu privire la alte activităţi infracţionale şi la alţi făptuitori, iar cerinţele art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt întrunite, infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, fiind sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani; în ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică al lăsării inculpaţilor în libertate, Curtea de Apel a apreciat că acesta rezultă din natura şi gravitatea infracţiunilor pertru care aceştia sunt cercetaţi, din caraterul organizat şi amploarea spaţio – temporală a activităţilor infracţionale, cu aspecte transfrontaliere în care se poate presupune că sunt implicaţi, şi din perseverenţa lor în această activitate, care a fost curmată doar prin intervenţia organelor abilitate.
Împotriva încheierii, inculpaţii au declarat, în termen legal, recursurile de faţă, care vizează numai prelungirea măsurii arestării lor preventive, recursuri în susţinerea cărora apărătorii lor au reiterat, concertat, apărări formulate în faţa primei instanţe, privind nulitatea absolută a sesizării [(art. 197 alin. (2) C. proc. pen.)], decurgând, pe de o parte, din nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 156 alin. (2) C. proc. pen., situaţie în care ar fi incidentă prevederea art. 185 alin. (3) C. proc. pen., iar pe de altă parte, din semnarea sesizării de prelungire de către un procuror necompetent, încălcarea dreptului la apărare, decurgând din nerespectarea aceluiaşi termen de 5 zile, şi netemeinicia luării şi menţinerii măsurii arestării preventive în raport cu precaritatea probatoriului administrat, din care nu ar rezulta, cu certitudine, apartenenţa lor la un grup infracţional organizat, în scopul spălării de bani; cât priveşte încheierea în sine, s-a susţinut că nu demonstrează, pe bază de probe, că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol pe care instanţa îl confundă cu pericolul social al infracţiunii; în fine, s-a susţinut că măsura arestării preventive a fost luată la 11 iunie 2006 şi prelungită la 28 iunie 2006 cu încălcarea prevederilor art. 144 alin. (1) şi a art. 1491 alin. (3) C. proc. pen., rezultând o depăşire cu o zi a duratei acesteia.
Recursurile sunt nefondate.
Din examinarea considerentelor încheierii atacate rezultă, neîndoielnic, că prima instanţă a examinat eventuala incidenţă a sancţiunii nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., atât în raport cu nerespectarea termenului de 5 zile [(la care se referă atât art. 156 alin. (2) cât şi a art. 159 alin. (1) C. proc. pen.)], aspect sub care a conchis, pe deplin corect [(pag. 11 alin. (2)], că sancţiunea nulităţii absolute a sesizării instanţei nu este incidentă, termenul în discuţie fiind unul „de recomandare", cât şi în raport cu semnarea sesizării (propunerii) privind prelungirea arestării preventive de către un procuror care ar fi devenit necompetent din momentul în care a fost numit procuror şef al direcţiei de resort, aspect sub care, de asemenea, pe deplin corect, a apreciat [(pag. 12 alin. (1)] că promovarea în acea funcţie „nu constituie un impediment pentru ca acesta să-şi exercite în continuare prerogativele procesuale în dosar", prerogative pe care le dobândise prin repartizarea dosarului şi care nu i-au fost retrase în termeni expreşi, odată cu promovarea.
Tot astfel rezultă că prima instanţă a apreciat corect, în raport cu calitatea şi amplitudinea pledoariilor aceloraşi apărători, „că, prin nerespectarea termenului de 5 zile mai sus arătat, dreptul la apărare al inculpaţilor nu a fost în nici un fel periclitat, evitarea unei asemenea eventualităţi fiind, în mod evident, una din raţiunile instituirii acelui termen (de recomandare); în context, Înalta Curte apreciază că incidenţa prevederii art. 185 alin. (3) C. proc. pen., invocată pentru prima dată în recurs, este exclusă, în condiţiile în care nulitatea absolută a sesizării nu poate intra în discuţie, după cum deja s-a arătat, iar nulitatea relativă este subordonată, în chip hotărâtor, unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel, vătămare, constând, după cum se susţine, în compromiterea dreptului la apărare al inculpaţilor, care, după cum, de asemenea, s-a arătat, nu s-a produs.
Cu privire la pretinsa „precaritate" a probatoriului, în raport cu care luarea şi prelungirea, repetată, a măsurii arestării preventive nu s-ar justifica, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată, în acestă fază fiind suficiente acele „indicii temeinice", la care se referă art. 143 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 148 alin. (1) C. proc. pen.; a pretinde instanţei sesizate cu propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive să procedeze cu prilejul examinării acesteia, la o evaluare aplicată a probelor administrate până în acel moment ar însemna, în realitate, a o constrânge să prejudece fondul cauzei, ceea ce este cu desăvârşire interzis; aşa fiind, Înalta Curte constată că este pe deplin justificată prudenţa cu care prima instanţă s-a referit, în considerentele încheierii atacate, la probatoriul administrat în cauză, căruia îi atribuie doar însuşirea, suficientă pentru justificarea prelungirii arestăriii preventive, de a face să se presupună că inculpaţii au săvârşit faptele, deosebit de grave «în abstracto», pentru care sunt cercetaţi (pag. 12 alin. final).
În raport cu analiza „indiciilor temeinice" şi a probatoriului administrat, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit corect şi a explicat suficient pericolul concret pe care lăsarea în libertata a inculpaţilor l-ar prezenta pentru ordinea publică; nu se constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că prima instanţă ar fi confundat acest pericol (pentru ordinea publică) cu pericolul social al infracţiunii, care, după cum corect s-a arătat în considerentele încheierii, reprezintă doar o componentă, alături de altele, a pericolului concret pentru ordinea publică (pag. 12 alin. final).
Este, în fine, lipsită de relevanţă, cât priveşte legalitatea şi temeinicia încheierii atacte, împrejurarea că, din erori anterioare acestui moment, durata efectivă a arestării preventive a inculpaţilor ar fi mai mare cu o zi decât cea „scriptică"; această eroare, de se va constata că s-a produs, se va putea remedia, în eventualitatea condamnării inculpaţilor, prin deducerea corectă a duratei acestei arestări.
Pentru considerentele ce precedă, recursurile declarate de inculpaţi urmează a fi respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judidiare avansate de stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii K.Y. şi N.Z. împotriva încheierii din 29 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 100 lei.
Onorariul interpretului de limbă turcă pentru inculpatul Korkmaz Yusuf se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 august 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4780/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4784/2006. Penal → |
|---|
