ICCJ. Decizia nr. 505/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin Sentința penală nr. 845 din 10 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în dosar nr. 6252/2004, inculpatul T.C. a fost condamnat, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și a art. 76 lit. c) C. pen.
Inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b), C. pen., conform art. 65 din același cod, pe o perioadă de 2 ani.
în baza art. 81 și a art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 4 ani.
Inculpatului i s-a atras atenția asupra prevederilor art. 83 C. pen.
S-a luat act că suma de 100 Euro a fost restituită denunțătorului conform art. 255 alin. (5) C. pen.
în baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că inculpatul, în calitate de inspector de specialitate gr. I în cadrul I.C.M.B., s-a deplasat în ziua de 12 octombrie 2004 (în urma unei sesizări primite cu privire la efectuarea unor lucrări fără autorizație) la imobilul din Str. I. C. Brătianu. Cu această ocazie, inculpatul a constatat că proprietarul imobilului este plecat din țară, sens în care a întocmit și înmânat martorei B.E.C. o comunicare pentru G.A. și E.O. (primul, proprietar, iar al doilea, locatar al imobilului).
După ce a revenit în țară, G.A. a luat legătura telefonic cu inculpatul, iar pe data de 21 octombrie s-au cunoscut, ocazie cu care inculpatul i-a pretins acestuia o declarație notarială (înmânându-i un model de astfel de declarație) din care să rezulte că "nu a executat nici un fel de lucrări la imobilul din Bulevardul I.C. Brătianu ca o condiție a închiderii dosarului".
Totodată, pentru acest serviciu, i-a pretins cetățeanului turc G.A. suma de 100 Euro.
Considerând că cererea inculpatului este neîntemeiată, G.A. s-a adresat P.N.A. unde a depus un autodenunț, urmat de organizarea unui flagrant, care s-a și realizat.
împotriva acestei sentințe au declarat apel P.N.A. și inculpatul T.C.
Parchetul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie cu privire la greșita individualizare a pedepsei, sub aspectul atât al cuantumului, cât și al modalității de executare, și pentru omisiunea instanței de a face aplicarea art. 64 lit. c) C. pen.
Inculpatul, în motivarea apelului său, a solicitat, în principal, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea lui în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
De asemenea, a solicitat să fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii și lipsa antecedentelor penale, precum și faptul că este singurul întreținător al familiei.
Curtea de Apel, admițând ambele apeluri, a desființat, în parte, sentința, în sensul că a redus pedeapsa, de la 2 ani închisoare la un an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și a art. 76 lit. c) C. pen.; a înlăturat aplicarea art. 81 și art. 82 C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), iar în baza art. 65 C. pen. și, în baza art. 65 C. pen., i-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
împotriva acestei din urmă hotărâri, decizia penală nr. 684 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, au declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și inculpatul T.C.
Parchetul a criticat decizia pronunțată în apel, pe de o parte, pentru nelegalitate, întrucât faptei săvârșite de inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică [(art. 3859alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.)]; avându-se în vedere calitatea inculpatului, funcționar cu atribuții de control, încadrarea corectă ar fi fost în dispozițiile art. 254 alin. (2), în loc de alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; pe de altă parte, procurorul a considerat că aceeași hotărâre este contrară legii întrucât, au fost încălcate dispozițiile art. 65 alin. (1) și (3) C. pen. [(caz de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.)], pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi neputând fi aplicată decât dacă pedeapsa principală este de cel puțin 2 ani închisoare.
Apărătorul inculpatului, reiterând apărările formulate în apel a solicitat achitarea acestuia, susținând că fapta reținută în sarcina lui nu există [(art. 10 lit. a) C. proc. pen.)] sau, în orice caz, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită [(art. 10 lit. d) C. proc. pen.)].
Recursurile sunt admisibile în parte, astfel cum se arată în continuare.
Cu privire la primul motiv de recurs al parchetului, înalta Curte constată că, atât prima instanță cât și instanța de apel, au dat faptei o încadrare juridică greșită, din moment ce, conform fișei postului, inculpatul T.C., care era inspector de specialitate gradul I, avea atribuții de control, precum și de constatare și sancționare a contravențiilor în domeniile specifice postului său.
Astfel fiind, în baza art. 334 C. proc. pen., va fi schimbată încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.
Și cel de al doilea motiv de recurs al parchetului va fi primit, deoarece instanța de apel, reducând, cu justificat temei, pedeapsa stabilită inculpatului, de la 2 ani la un an închisoare, nu mai putea, decât nesocotind dispozițiile neechivoce ale art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., să-i aplice și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi [(art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.)], pedeapsă care urmează a fi înlăturată; sub acest aspect, este admisibil și recursul declarat de inculpat.
Recursul inculpatului, prin care se tinde la achitare, fie în baza art. 10 alin. (1) lit. a), fie în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., este nefondat.
Instanța de fond și instanța de apel au reținut în mod corect în sarcina inculpatului săvârșirea faptei, care a fost probată cu denunțul și cu declarația denunțătorului, cu procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, cu declarațiile martorilor precum și cu cele ale inculpatului, aspecte sub care hotărârile pronunțate nu sunt criticabile.
în afară de cele expuse, înalta Curte, examinând, din oficiu, decizia atacată, în raport cu prevederile art. 3859alin. (3) C. proc. pen., constată că este nelegală sub aspectul aplicării și a pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. d), în condițiile art. 71 C. pen.
Conform art. 8 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, nefiind admis amestecul nici unei autorități publice în exercitarea acestui drept, desigur, în afara ipotezelor în care acest amestec este prevăzut de lege și numai dacă acest eventual amestec constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Or, este în afara oricărui dubiu că infracțiunea săvârșită de inculpatul T.C., tatăl a doi copii minori, cu o familie bine închegată, fiind și la primul conflict cu legea penală, nu are nici un fel de contingență cu autoritatea părintească și că "interesul superior al copilului" (astfel cum acesta este definit în actele internaționale la care România este parte sau a aderat) trebuie considerat ca fiind primordial, încât nu poate fi periclitat prin aplicarea împotriva tatălui a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părintești, această interdicție constituind, totodată, o ingerință gravă în dreptul său la respectarea vieții familiale.
Remedierea acestei nelegalități a reclamat admiterea ambelor recursuri declarate în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 471/2006. Penal → |
|---|
