ICCJ. Decizia nr. 5397/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5397/2006
Dosar nr. 1413/2/2006
Şedinţa publică din 20 septembrie 2006
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 66/P/2005 din 22 mai 2005 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului V.O. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 al.2 lit. b) şi c) C. pen.
S-a reţinut că, în noaptea de 1 ianuarie 2005, orele 3,oo, partea vătămată M.P.G. a mers împreună cu prietenul său, martorul Ţ.G.I. la un magazin non-stop pentru a cumpăra ţigări.
Pe drum au fost acostaţi de inculpat sub pretextul de a-i întreba unde ar găsi un magazin deschis de unde să cumpere bere.
În timp ce inculpatul se deplasa pe stradă, împreună cu cei doi, a smuls de la gâtul părţii vătămate telefonul, moment în care aceasta a prins pe inculpat de mână, lovind-o cu pumnul în zona feţei.
Inculpatul a fugit de la locul faptei împreună cu un tânăr neidentificat.
Prin sentinţa penală nr. 194 din 20 decembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3686/2005, Tribunalul Teleorman, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul V.O., pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
S-a respins acţiunea civilă a părţii civile M.P.G.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că materialul probator administrat la urmărirea penală este contrazis de probele de la instanţa de judecată, apreciind că inculpatul nu este autorul infracţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.
În apelul declarat, parchetul a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări, ce se fundamentează pe o altă situaţie de fapt, decât cea rezultată din probe.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 145 din 23 februarie 2006, a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin motivele scrise s-a susţinut că soluţia de achitare a inculpatului este nelegală şi netemeinică, întrucât s-a comis o eroare gravă de fapt, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Instanţa de recurs nu s-a putut conforma prevederilor art. 38514 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că, nu a putut asculta inculpatul în condiţiile stabilite de text, deoarece, deşi legal citat, acesta nu s-a prezentat la judecarea recursului.
Procedându-se la verificarea hotărârilor atacate, în raport de critica formulată şi cazul de casare invocat, se constată că recursul este fondat pentru cele ce urmează.
Într-adevăr, printr-o interpretare trunchiată a materialului probator, instanţele au comis o gravă eroare de fapt în reţinerea unei stări de fapt fără un suport probator.
Afirmaţia are în vedere o împrejurare de necontestat, respectiv, că instanţele s-au limitat a valorifica cu prioritate, numai mijloacele de probă din faza cercetării judecătoreşti şi numai acelea, exclusiv în favoarea inculpatului.
Ori, în contextul prevederilor art. 63 C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită şi nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între probele administrate în cursul urmăririi penale ori cercetării judecătoreşti.
Este adevărat că inculpatul nu a recunoscut fapta dedusă judecăţii, iar în faţa primei instanţe partea vătămată şi martorul ocular Ţ.S.I. au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, susţinând că nu inculpatul este autorul faptei.
Pentru o rezolvare temeinică a cauzei se impunea ca instanţele să facă o evaluare a întregului material probator şi să motiveze înlăturarea probelor ce apreciază că nu reflectă adevărul, dar în nici un caz, să înlăture fără nici o justificare probele administrate în condiţiile legii, în faza urmăririi penale.
La o analiză atentă a tuturor mijloacelor de probă se poate observa că, atât partea vătămată cât şi martorul Ţ.S.I., în declaraţiile lor olografe, cât şi pe cele pe formular, au relatat că l-au cunoscut dinainte pe inculpat, dar nu au avut nici o relaţie cu acesta şi după comiterea faptei l-au mai văzut prin oraş, dar nu l-au abordat de frică.
Susţinerea celor doi este esenţială în stabilirea situaţiei de fapt, pentru că exclude cu evidenţă orice confuzie între persoana din fotografia judiciară şi inculpat.
Următoarele aspecte desprinse din probele administrate, duc fără dubiu, la concluzia că inculpatul este autorul faptei de tâlhărie reclamată în cauză.
Astfel, în plângerea de la dosar, din data de 1 ianuarie 2005, partea vătămată relata: „de la prietenul meu Ţ.S.I. am aflat că acel ţigan ar fi din neamul lui Bălan şi locuieşte pe str. Plt. Popa Gheorghe".
Este evident că cei doi îl identificaseră pe inculpat din seara respectivă, pe care îl cunoşteau dinainte. De altfel, partea vătămată a şi indicat în plângere că inculpatul locuieşte pe str. Plt. Popa Gheorghe.
Mai mult, în declaraţia de la fila 4, partea vătămată a dat şi alte amănunte despre inculpat, respectiv, că se numeşte V.O. zis T.
În continuare, partea vătămată precizează că „îl cunosc pe V.O. din oraş, dar niciodată nu am vorbit cu el până în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 2005".
Pe de altă parte, se impunea ca instanţa de fond să constate că aceste precizări au fost făcute de partea vătămată anterior recunoaşterii inculpatului din albumul de fotografii judiciare.
Recunoaşterea inculpatului s-a făcut la 9 februarie 2005 şi evident cei doi nu puteau fi influenţaţi în nici un fel, atâta timp cât îl cunoşteau pe inculpat dinainte.
În acelaşi sens, mama martorului Ţ.S.I., respectiv, martora Ţ.F. a relatat că în seara faptei, când fiul său şi partea vătămată au venit acasă, i-au spus că, un ţigan poreclit „T." l-a lovit pe M.P.G. şi i-a luat telefonul.
Desigur, în acest context, atitudinea oscilantă a părţii vătămate şi a martorului ocular este consecinţa temerii produsă de inculpat şi rudele sale, într-un scop bine stabilit, obţinerea achitării pentru acest considerent trebuiau înlăturate de instanţă.
Este de subliniat şi o altă împrejurare rezultată din probe şi nevalorificată de instanţă cu privire la fotografia executată în preajma săvârşirii faptei, respectiv, la 10 februarie 2005 din care se observă că inculpatul are părul oxigenat, împrejurare amintită de martorul Târlă Sergiu Iulian chiar şi în timpul cercetării judecătoreşti.
În raport de împrejurările evidenţiate de probele administrate este cert că autorul tâlhăriei este inculpatul împotriva căruia se impune aplicarea unei soluţii de condamnare.
Sub acest aspect recursul declarat de parchet este fondat şi potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite, se vor casa hotărârile şi procedând la rejudecarea cauzei se va dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie calificată dedusă judecăţii.
La individualizarea pedepsei se va avea în vedere că inculpatul este infractor primar şi în raport de valoarea prejudiciului creat a circumstanţelor în care s-a comis fapta, pedeapsa poate să realizeze cerinţele art. 52 C. pen. şi prin coborârea ei sub limita minimă legală, ca urmare a reţinerii în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 – art. 76 C. pen.
Reţinând că inculpatul se face vinovat de fapta de tâlhărie, constând în smulgerea telefonului părţii vătămate, şi având în vedere cererea acestuia din urmă, care, în faza urmăririi penale, a solicitat despăgubirea cu 2 milioane reprezentând contravaloarea telefonului sustras şi a convorbirilor efectuate de inculpat, se va proceda în conformitate cu art. 14 şi 346 C. proc. pen., la soluţionarea acţiunii civile adiacentă celei penale, prin obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 145 din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul V.O.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 194 din 20 decembrie 2005 a Tribunalului Teleorman cu privire la greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., condamnă pe inculpatul V.O. la pedeapsa de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 71 şi 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
Admite acţiunea părţii civile M.P.G. şi obligă inculpatul la plata despăgubirilor civile către aceasta, în sumă de 200 lei.
Obligă intimatul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat de la fond în sumă de 200 lei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru asistenţa juridică a inculpatului în recurs, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5376/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5562/2006. Penal. Cerere de întrerupere a... → |
|---|
