ICCJ. Decizia nr. 593/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

Decizii penale ICCJ 2006

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 593/2006

Dosar nr. 1358/1/2006

Şedinţa publică din 30 ianuarie 2006

Asupra recursului penal de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 13 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 35390/2/2005 (nr. vechi 3589/2005) s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpatului S.J., în temeiul prevederilor art. 300² C. proc. pen., combinat cu art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.

Împotriva încheierii din 13 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.J. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385⁶ şi art. 385⁷ alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa penală nr. 1171/ F din 21 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 1573/2004, inculpatul S.J. a fost condamnat la:

- o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) – (3) şi alin. (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (fapta de la pct. 1 rechizitoriu – parte vătămată SC S.P. SA).

- o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (fapta de la pct. 1 rechizitoriu).

- o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (fapta de la pct. 2 rechizitoriu).

- o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (fapta de la pct. 3 rechizitoriu).

A fost achitat inculpatul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (fapta de la pct. 3 rechizitoriu, parte vătămată, B.E.).

În baza art. 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a reţinut următoarele:

1. În luna aprilie 2001 între SC S. SA Paşcani şi inculpatul S.J., în calitate de reprezentant la U.W.T.C., s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, consemnat într-un înscris sub semnătură privată, pentru imobilul din Bucureşti. Pentru plata preţului, inculpatul a remis vânzătorului o trată bancară pentru N.B.A., având menţionată ca dată a scadenţei 1 mai 2010.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit că respectiva bancă nu există, după cum nu exista nici societatea al cărei reprezentant a pretins inculpatul că este. Aceasta din urmă a fost înfiinţată la 20 decembrie 1990 şi dizolvată la 28 septembrie 1994.

Cu privire la data scadenţei, aceasta a fost stabilită între părţi ca fiind 1 mai 2001. Anul 2010 a fost menţionat în cuprinsul tratei doar în litere, în limba germană, pe care reprezentantul vânzătorului nu o cunoştea. Preţul, stabilit la 220.000 mărci germane, nu a fost niciodată achitat.

2. În baza unor procuri, pretinse a fi primite de la numiţii A. şi E.O., foşti cetăţeni români, în prezent stabiliţi în S.U.A., inculpatul S.J. a întocmit notificări către autorităţile locale din Bucureşti şi Constanţa, solicitând retrocedarea unor imobile ce au aparţinut acestora, după cum urmează:

- imobilul situat în Mamaia, notificări către Primăria Constanţa şi Ministerul Finanţelor, întocmite la Biroul Executorului Judecătoresc V.P.

- imobilul situat în Bucureşti, notificări către Primăria municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor, întocmite la Biroul Executorilor Judecătoreşti de la Judecătoria sectorului 1;

- imobilul situat în Mamaia, careul nr. 87/8553, judeţul Constanţa – notificări către Ministerul Finanţelor, întocmite la Biroul Executorilor Judecătoreşti de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Respectivele notificări au fost întocmite în perioada februarie – mai 2002.

În dovedirea pretenţiilor sale, inculpatul a depus la dosarul cauzei copiile unor pretinse testamente ale soţilor O., prin care era instituit legatar universal.

Atât documentele în baza cărora au fost formulate notificările, cât şi testamentele mai sus-menţionate au fost autentificate de notarul public L.D.C., din statul american Florida.

Prin intermediul Ambasadei S.U.A. la Bucureşti s-a stabilit, în cursul cercetărilor că acest notar public nu există. În plus, cu ocazia percheziţiei efectuate la 13 martie 2003, la locuinţa inculpatului din str. Academiei, a fost descoperit şi ridicat sigiliul, pretins a aparţine notarului public L.D.C., care a fost aplicat peste aceste înscrisuri.

Cauza a făcut obiectul dosarului civil nr. 14364/2002 al Judecătoriei Constanţa, în care la data de 3 decembrie 2002 s-a dispus suspendarea judecăţii.

3. La data de 28 mai 2001 a fost autentificat la Biroul Notarului Public A.L. sub nr. 529/2001, un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti.

În contract au fost menţionaţi: în calitate de vânzător, B.E., prin mandatar S.J. şi în calitate de cumpărător, R.A. Procura în baza căreia s-a făcut vânzarea a fost întocmită de notarul public R.M.T., din statul Texas.

În aceeaşi zi, prin actul autentificat sub nr. 530/2001, la acelaşi birou notarial, R.A., prin mandatar C.V., a vândut inculpatului S.J. imobilul mai sus-menţionat. Vânzarea s-a făcut în baza unei procuri pretinse a fi întocmite de notarul public A.M., din statul New York.

În urma verificărilor efectuate a rezultat că notarul public R.M.T. nu a întocmit nici o procură de genul celei folosite. De altfel, s-a stabilit că respectivul notar, fiind originar din România, eliberează acte pentru cetăţenii acestei ţări direct în limba română, iar nu în limba engleză.

Cu privire la notarul public A.M., din probe a rezultat că acesta nu există, iar ştampila pretins a-i aparţine, aplicată pe procura sus-menţionată, a fost ridicată cu ocazia percheziţiei din 13 martie 2003 de la locuinţa inculpatului S.J.

Valoarea imobilului în discuţie, conform procesului – verbal de impunere era, la data comiterii faptei, de 1.223.579.291 lei.

Proprietarul real al imobilului, partea vătămată B.E., se afla în S.U.A. din anul 1994, aspect ştiut de inculpat, care o cunoscuse anterior plecării din ţară. Procedând astfel, inculpatul a creat aparenţa că a intrat legal în stăpânirea imobilului, stabilindu-şi şi domiciliul în respectivul apartament.

4. La data de 23 mai 2002 a fost autentificat la Biroul Notarului Public A.L., sub nr. 170/2002, contractul de vânzare – cumpărare intervenit între numiţii A.G.B., B.G., K.R.E. şi H.T., în calitate de vânzători şi, respectiv SC H. SRL, în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti.

Potrivit celor menţionate în încheierea de autentificare, vânzătorii au fost reprezentaţi de numitul G.Şt., în baza unei procuri date în faţa notarului public S.S., din statul California, iar firma cumpărătoare, de cetăţeanul irakian I.F.A.

În aceeaşi zi a fost autentificat, de către acelaşi notar public, sub nr. 1711 din 23 mai 2002, contractul de vânzare – cumpărare încheiat între SC H. SRL şi S.J., pentru acelaşi imobil.

Cercetările efectuate au stabilit că imobilul aparţinea în realitate persoanelor menţionate ca vânzători, că acestea nu au intenţionat să-l înstrăineze şi nici nu au cunoscut acţiunile inculpatului, locuind în Germania. În realitate, numitul G.Şt. nu a fost niciodată împuternicit să vândă respectivul imobil, pretinşii vânzători neaflându-se în S.U.A. la data întocmirii procurii (25 martie 2001).

Mai mult, G.Şt., în vârstă de 75 ani, suferind de neoplasm, se afla la Spitalul Militar Dr. D. Gerota la data semnării contractului, iar la două săptămâni după aceea a decedat, evident el neputând fi prezent în faţa notarului public pentru a semna contractul respectiv.

Cetăţeanul irakian I.F.A. figura intrat în România în anul 1997, pentru perioada ulterioară neexistând date cu privire la el. Un paşaport eliberat pe numele acestuia a fost ridicat de la domiciliul inculpatului S.J., cu ocazia percheziţiei efectuate de organele de poliţie.

Acest aspect, precum şi împrejurarea că respectivul contract s-a încheiat în baza unei procuri pretinse a fi emise tot în Statele Unite ale Americii, demonstrează că, prin cele două vânzări, s-a urmărit trecerea imobilului din patrimoniul adevăraţilor proprietari în patrimoniul inculpatului S.J., creindu-se aparenţa că acesta este un cumpărător de bună-credinţă.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel inculpatul S.J., apel care formează obiectul dosarului nr. 35390/2/2005 (nr. vechi 3589/2005) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul din 13 ianuarie 2006, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul S.J.

Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F. şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În aceleaşi texte însă sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus-menţionată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.A.D.O.L.F., ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".

Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".

Rezultă aşadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform Convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.

Rezultă aşadar că, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".

În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [(art. 148 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, de urmările acestora (inculpatul devenind, fără drept, proprietarul unor imobile de mare valoare), de atitudinea procesuală nesinceră adoptată în pofida probelor evidente şi de datele personale ale inculpatului (recidivist post-executoriu faţă de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru fapte similare prin sentinţa penală nr. 111/1996 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti), lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică (rezultat şi din perseverenţa infracţională a inculpatului), prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.

Infracţiunile de acest gen sunt deosebit de nocive deoarece subminează încrederea pe care cei ce intră în relaţii cu caracter patrimonial trebuie să şi-o acorde reciproc, creând surse de bani ce iau, de cele mai multe ori, destinaţia finanţării altor activităţi infracţionale.

Inculpatul a conceput şi executat un plan bine pus la punct, nefiind vorba de un infractor ce profită ocazional de lipsa de vigilenţă a unui partener cu care a intrat în relaţii contractuale, ceea ce obligă instanţele la un plus de severitate.

Pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.

Deşi inculpatul a susţinut că este arestat de aproximativ 2 ani şi 4 luni, indirect sugerând că durata arestării sale preventive a depăşit limita rezonabilă la care face referire C.E.D.O., Înalta Curte constată că aceasta se datorează numai inculpatului care şi-a exercitat, în mod abuziv, drepturile procesuale, fapt ce a condus la amânări nejustificate. Astfel, acesta a recuzat de 6 ori întreg colectivul de judecători ai Tribunalului Bucureşti, cererile sale fiind respinse ca neîntemeiate. De asemenea, cu intenţia vădită de a tergiversa soluţionarea cauzei şi a obţine amânări şi a exercitat abuziv dreptul la apărare, angajându-şi înainte de termen apărători aleşi, care, dată fiind complexitatea cauzei, se aflau în imposibilitate de a-i face apărarea, iar imediat după ce aceştia luau cunoştinţă de actele dosarului, renunţa la serviciile lor.

Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii măsurii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.J.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.J. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 3589/2005 (nr. unic 35390/2/2005).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2006.

← ICCJ. Decizia nr. 58/2006. Penal		ICCJ. Decizia nr. 596/2006. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 593/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 593/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs