ICCJ. Decizia nr. 599/2006. Penal
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 599 din 31 ianuarie 2006
Petiţionarul-recurent D.C.G., la data de 20 octombrie 2004, s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cu privire la faptul că în dosarul nr. 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, intimaţii Ş.L., F.I.V., M.V.Z. şi O.N.S., cu ocazia constatării infracţiunii flagrante de luare de mită şi ultraj, aceştia au întrebuinţat faţă de el ameninţări şi violenţe pentru a obţine declaraţii necorespunzătoare, fapt pentru care i-au cauzat o vătămare a intereselor sale legale prin modul cum şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, săvârşind infracţiunile de abuz în serviciu şi cercetare abuzivă şi ca atare se impune tragerea la răspundere penală.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a examinat plângerea petiţionarului şi în raport de actele premergătoare efectuate în cauză, la data de 10 martie 2005, a adoptat Rezoluţia în dosarul 12/P/2005, prin care a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii Ş.L. – comisar de poliţie, F.I.V. – inspector principal de poliţie, M.V.Z. – sub comisar de poliţie şi O.N.S. – subinspector de poliţie, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 266 alin. (2) C. pen.
S-a arătat că cei patru intimaţi, prin modul cum au instrumentat şi au făcut acte de cercetare penală în dosarul 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, nu şi-au depăşit în nici un mod atribuţiile de serviciu, astfel încât să-i aducă o vătămare intereselor legale ale petiţionarului D.C.G.
Potrivit art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei menţionate s-a făcut plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care examinând plângerea petiţionarului, în raport de soluţia adoptată în cauză, de actele premergătoare existente la dosar, prin Rezoluţia din 20 aprilie 2005, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de recurentul D.C., pe considerentul că nici unul dintre ofiţerii de poliţie nu şi-au depăşit atribuţiile de serviciu, nu au avut un comportament abuziv în cercetare şi nici nu au folosit violenţe sau ameninţări pentru obţinerea de declaraţii de la petent astfel că, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a), raportat la art. 228 alin. (4) C. proc. pen.
Împotriva acestor rezoluţii, în termen legal şi în conformitate cu art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul-recurent a făcut plângere la Curtea de Apel Oradea, pe considerent că soluţiile adoptate în cauză sunt neconforme cu activitatea materială defectuoasă desfăşurată de către cei patru ofiţeri de poliţie şi tocmai datorită activităţii lor, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu a făcut ca el să fie condamnat, astfel că solicită desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei la organul de urmărire pentru a se începe urmărirea penală, sub aspectul infracţiunilor arătate.
Curtea de Apel Oradea a examinat plângerea petiţionarului - recurent în raport de motivele arătate, actele premergătoare de la dosar, soluţiile adoptate de către parchet şi prin sentinţa penală nr. 39/ P din 12 iulie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. a) C. proc. pen.
S-a arătat de către instanţă că susţinerile petiţionarului nu au temei şi nici nu sunt indici potrivit cărora vreunul dintre intimaţii făptuitori, cu ocazia instrumentării dosarului 63/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi-ar fi depăşit atribuţiile de serviciu sau să fi avut vreun comportament abuziv în cercetare, cu privire la petiţionar şi ca atare, soluţiile pronunţate de către parchet privind neînceperea urmăririi penale şi menţinerea acestor soluţii sunt legale şi temeinice.
D.C.G., în conformitate cu art. 2781 pct. 10 C. proc. pen., a atacat cu recurs sentinţa instanţei de fond pe motiv că, în mod nejustificat aceasta nu a desfiinţat actele procurorului, respectiv cele două rezoluţii, şi trimiterea cauzei la organul de urmărire penală, întrucât la dosar sunt probe certe din care rezultă că cei patru intimaţi au acţionat împotriva sa în mod abuziv şi nelegal cu scopul efectuării unui flagrant privind infracţiunea de luare de mită.
Examinând recursul declarat, în raport de criticile invocate, de actele şi lucrările dosarului, de sentinţa pronunţată în cauză, se constată că recursul de faţă este nefondat şi se va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurentul, care a îndeplinit funcţia de executor judecătoresc, pentru a nu executa o hotărâre judecătorească a pretins numiţilor L.P. şi L.M. suma de 1.000 mărci germane, din care a primit suma de 400 mărci germane în luna octombrie 2001.
Ca urmare a poziţiei adoptate de către recurent, la data de 19 februarie 2002, L.M. a formulat un denunţ penal la I.P.J. Satu Mare, pe considerent că i se pretinde sume de bani de către D.C.G. şi în acest context, denunţul a fost prezentat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi s-a stabilit ca împreună cu procurorul competent, lucrătorii de poliţie să efectueze urmărirea penală în cauză, respectiv procedura prinderii în flagrant, precum şi activităţile ce urmau a se efectua în cazul acestei proceduri.
A fost desemnată o echipă de poliţişti, formată din cei patru intimaţi Ş.L., F.I.V., M.V.Z. şi O.N.S., ofiţeri de poliţie, ultimul fiind din serviciu de criminalistică, care procedând la marcarea a 300 Euro cu creion galben fluorescent, au înscris menţiunea „MITĂ" întocmind şi un proces verbal în acest sens.
La data de 20 februarie 2002, plicul cu bani a fost înmânat lui L.M., care s-a deplasat la biroul recurentului, iar acesta a primit suma pretinsă de 300 Euro, pe care i-a acoperit pe biroul său cu un Cod de procedură civilă, fapt confirmat de către martorul B.G., care a văzut când inculpatul a luat banii şi i-a aşezat la locul arătat.
După ce soţii L.P. şi L.M. au plecat din biroul recurentului, în cabinetul acestuia au intrat lucrătorii de poliţie, mai puţin Ş.L., care s-au legitimat şi i-au solicitat recurentului dosarul de executare silită nr. 42/2002, şi pe baza căruia acesta primise suma de bani, în sensul de a-i favoriza pe soţii L., moment în care acesta a devenit nervos, astfel că lucrătorii de poliţie au cerut sprijin şi comisarului de poliţie Ş.L.
Datorită manifestărilor violente întreprinse de către recurent acesta a fost imobilizat.
Recurentul a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa penală nr. 94 din 04 martie 2003 de către Tribunalul Satu Mare, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, prin privare de libertate, pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită şi ultraj cu violenţă, sentinţă ce a rămas definitivă prin respingerea căilor de atac, apel şi recurs.
Prin urmare, faţă de susţinerile recurentului că cei patru ofiţeri de poliţie, cu ocazia instrumentării dosarului nr. 63/2002 şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, folosind ameninţări şi violenţe pentru a obţine declaraţii care îl încriminau şi de actele existente la dosar, se confirmă situaţia inversă, în sensul că el a fost cel care a avut o comportare necorespunzătoare faţă de cei patru intimaţi, cu ocazia procedurii de prinderii în flagrant în urma denunţului făcut de L.M. şi s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnat şi pentru infracţiunea de ultraj cu violenţă.
Se mai constată că cei patru ofiţeri de poliţie au acţionat potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală şi în cooperare cu procurorul competent care efectua urmărirea penală în cauză, astfel că aceştia nu au întrebuinţat faţă de recurent ameninţări sau violenţe în vederea obţinerii de declaraţii în efectuarea dosarului de urmărire penală nr. 63/P/2002 şi prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Aşa fiind, se constată că soluţiile adoptate în cauză de către parchet şi prima instanţă, sunt legale şi temeinice deoarece, din actele de la dosar nu sunt indici potrivit cărora ar rezulta că vreunul dintre intimaţi ar fi comis vreo infracţiunea din cele pe care le pretinde recurentul, respectiv art. 246 şi 266 alin. (2) C. pen., situaţie faţă de care, recursul declarat urmează să fie respins în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
Referitor la cererea apărătorului ales al intimaţilor, avocat A.I., privind obligarea la cheltuieli judiciare a petiţionarului privind cheltuielile cu plata onorariului de avocat, se constată că nu pot fi acordate, întrucât nu a depus la dosar vreo chitanţă din care să rezulte suma de bani suportată de intimaţi în plata onorariului de avocat, astfel că se va respinge, potrivit art. 193 C. proc. civ.
Au fost văzute şi dispoziţiile art. 189 şi urm. C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1049/2006. Penal → |
|---|
