ICCJ. Decizia nr. 363/2006. Penal
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 363 din 20 ianuarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 64 din 12 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1463/2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, a fost condamnat inculpatul P.G., la pedeapsa de 30 milioane lei amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 1 şi 7 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat integral şi condiţionat graţiată pedeapsa aplicată inculpatului.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă D.E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Soţii K., M. şi A., etnici germani din România, au avut fiicele E. şi E.K., ambele născute în Timişoara, la datele de 26 iulie 1928 şi, respectiv, 10 octombrie 1930.
Prin căsătorie, acestea au dobândit numele de familie de D. şi respectiv, T. Ele au moştenit un teren în suprafaţă de 3.376 mp, înscris în C.F. nr. 16723 Timişoara, nr. top 28.061, pe care, în baza autorizaţiei de construire nr. 670/1957, a fost edificată o construcţie, casă de locuit.
Prin autorizaţia pentru împărţeală de terenuri nr. 131 din 16 noiembrie 1981, s-a autorizat împărţeala proprietăţii celor două surori, imobilul (casă şi teren în suprafaţă de 3.376 mp), fiind dezmembrat, cu ieşire din indiviziune.
În planul de dezmembrare pentru ieşire din indiviziune, înregistrat la nr. 1725 din 22 octombrie 1981, la Atelierul de proiectare, şi la nr. 131 din 16 noiembrie 1981, la emitentul autorizaţiei de împărţeală, figurează la rubrica „semnături proprietari", semnăturile celor două surori, executate în mod complet descifrabil, respectiv: D.E. şi T.E.
În baza deciziei nr. 1750 din 5 octombrie 1982, avându-se în vedere prevederile Decretului nr. 223/1974, privind reglementarea situaţiei unor bunuri, cât şi ale Legii nr. 59/1974, privind fondul funciar, cota de ½ din imobil, proprietatea lui D.E., a fost trecută în proprietatea statului, fără plată, în administrarea operativă directă a Întreprinderii de construcţii, reparaţii şi administrare locativă Timişoara, motivat de rămânerea sus-numitei în Germania, unde s-a şi stabilit în oraşul Reutlingen.
Copiii soţilor D., respectiv H.E. şi D.T., s-au stabilit ulterior şi ei în Germania. Notificarea formulată de D.E., în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la restituirea în natură a imobilului trecut în proprietatea statului, dace obiectul dosarului nr. 13/2001, înregistrat la Primăria municipiului Timişoara. Sora acesteia, T.E.K., este înregistrată din data de 3 martie 1983, cu domiciliul în Germania, Reutlingen, având numai cetăţenie germană.
Prin împuternicirea având numărul nr. 3200/1997 din 30 iulie 1997, autentificată de notarul F.I., din Reutlingen – Germania, T.E.K., a mandatat-o pe sora sa, D.E., să ia orice decizie cu privire la proprietatea sa din România, să încheie contracte de orice fel şi să încaseze preţul de vânzare, împuternicirea fiind nelimitată.
Venind în România în primăvara anului 2000, D.E. a aflat că imobilul respectiv a fost vândut de către G.I., lui V.A., în baza unui contract de vânzare-cumpărare, autentificat de notarul public P.G., din Timişoara, motiv pentru care a sesizat organele de urmărire penală.
Din cercetările efectuate, a rezultat că prin încheierea de autentificare nr. 1128 din 16 martie 2000, instrumentată la Biroul Notarului Public P.G., cu sediul în Timişoara, a fost autentificat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între G.I., în calitate de vânzător şi V.A., în calitate de cumpărător, contractul având ca obiect cota de proprietate de ½ din imobilul înscris în cartea funciară nr. 16723 Timişoara, nr. top 28061, imobil constând în teren (3.376 mp), cu casă în Timişoara.
În încheierea de autentificare, notarul public P.G. a reţinut că G.I. s-a prezentat în faţa sa în calitate de mandatar pentru K.E., de cetăţenie română, domiciliată în Germania, conform împuternicirii autentificată de notar Dr. N.K. din Germania, Philippsburg, la data de 20 septembrie 1999, a cărei traducere este legalizată de notar public M.A.A. sub nr. 2280 din 15 martie 2000.
La documentaţia lucrării, notarul public P.G., a reţinut, în fotocopie, atât împuternicirea respectivă, având în partea superioară textul în limba română, cu semnătura manuscrisă, în care se descifrează lesne grafismele E, K, s, z, n, e, l, iar, în partea inferioară, textul în limba germană, urmat de ştampila cu textul Dr. N.K., Notar in Ingolstadt", cât şi aceeaşi împuternicire, dar cu traducerea textului din limba germană, în limba română, cu formula traducătorului autorizat şi cu încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 2281 din 15 martie 2000.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare s-a precizat că G.I. a primit preţul vânzării de la V.A. („Preţul acestei vânzări este de 75.000.000 lei, pe care subsemnata vânzătoare, prin mandatarul său, declar că i-am primit în întregime de la cumpărător, ceea ce recunosc prin semnarea acestui act şi în consecinţă, în baza lui, îl autorizez pe cumpărător să-şi intabuleze dreptul de proprietate în cartea funciară").
S-a stabilit că împuternicirea de care s-a folosit G.I., pretins primită din Germania, era falsă, faptul respectiv rezultând dintr-o multitudine de elemente pe baza comparaţiei dintre datele înscrise în împuternicire şi cele reale (numele, data naşterii, cetăţenia, domiciliul, semnătura pretinsei mandante), dar şi din declaraţia autentificată sub nr. 1632/2000 din 19 aprilie 2000, la Biroul Notarului F.I. din Reutlingen.
Potrivit acestei din urmă declaraţii, T.E., născută K., a confirmat că nu a încheiat nici un fel de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului situat în România şi înscris în C.F. nr. 16723 cu top nr. 18061/2, în suprafaţă de 1.688 mp şi, în consecinţă, nu a vândut proprietatea menţionată lui G.I. şi nici soţilor V. şi D.A.
Totodată, în aceeaşi declaraţie T.E., confirmă că nu a acordat nici un fel de procură de vânzare persoanelor respective, pe care nu le cunoaşte.
Din relaţiile date de notarul german Dr. N.K., a rezultat că la sediul acestuia, pentru doamna K. nu s-a efectuat niciodată o legalizare de semnătură, iar, mai mult, notarul respectiv a menţionat că în nici un caz nu putea efectua o legalizare în Philippsburg, deoarece sediul acestuia este în Ingolstadt. Acelaşi notar a precizat că la legalizarea semnăturii lipseşte şi numărul de legalizare, pronunţându-se că în mod cert este vorba de un fals, acesta neefectuând vreodată acolo legalizarea de semnătură indicată, iar pe actul respectiv nu s-a aplicat sigiliul acestuia.
Situaţia respectivă este confirmată şi de martorul D.D.T., care, aflând despre situaţia creată, a făcut demersuri personale pe lângă notarul public N.K., care, astfel, şi-a verificat evidenţele, ajungând la concluziile mai sus reţinute.
Prin urmare, faţă de notarul public P.G. sunt reţinute următoarele aspecte de vinovăţie, astfel:
1. Nu a constatat că împuternicirea pretins primită din Germania, care i-a fost prezentată de G.I., şi de pe care a executat o fotocopie, deşi, regulamentar trebuia să o reţină ca atare, la documentaţia lucrării, conţinea elemente esenţiale din care rezultă cu evidenţă că era falsă, fapt sesizat şi de traducătorul autorizat, martorul G.I.A.
În afara elementelor relevate de martorul mai sus invocat, notarul public P.G., nu a acordat semnificaţie discrepanţei dintre sediul menţionat în împuternicire, ca loc al pretinsei instrumentări a actului notarial în Germania, şi sediul înscris pe pretinsul sigiliu al notarului, cu toate că este un fapt elementar, notarii public instrumentând la sediul biroului notarial.
2. Deşi trebuia şi putea, notarul public P.G. nu a observat că în rubrica „autentificarea semnăturii", din traducerea din limba germană, în limba română a împuternicirii pe care a făcut uz vânzătorul G.I., traducătorul autorizat, a făcut menţiunea expresă, că textul înscrisului în limba germană se prezenta „cu semnături private".
Ori, mandatul constituind un tot indivizibil, cu actul care se încheie, pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, era obligatoriu ca şi împuternicirea de care a făcut uz vânzătorul, să îndeplinească aceleaşi cerinţe de formă.
3. De asemenea, notarul public P.G. nu a respectat cerinţa procedurii supralegalizării, prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, procedură simplificată, dar neînlăturată, abia cu începere de la data de 16 martie 2001, ca urmare a depunerii de către România a instrumentelor de ratificare a Convenţiei cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga, la 5 octombrie 1961, convenţie la care România a aderat în baza OG nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000.
S-a apreciat că fapta inculpatului de a instrumenta actul notarial, încheierea de autentificare nr. 1128 din 16 martie 2000, prin încălcarea din culpă a regulilor profesiei, respectiv prin îndeplinirea lor defectuoasă şi care au avut drept urmare vătămarea importantă a intereselor legale ale numitei T.E.K., întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
În ceea ce priveşte latura civilă, s-a apreciat, ca nefondată, cererea de despăgubiri formulată de D.E., întrucât nu aceasta e proprietatea imobilului, în privinţa sumei solicitate nu s-au produs probe, iar infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu e producătoare de prejudiciu, fiind doar o infracţiune de pericol.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs partea civilă D.E., care a criticat-o pentru greşita respingere a cererii de despăgubiri civile pe care a formulat-o. În drept a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17, 171 şi 18 C. proc. pen.
Recursul este neîntemeiat.
Din actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că numita D.E. s-a constituit parte civilă în faza urmăririi penale cu suma de200 mii mărci germane reprezentând valoarea imobilului casă şi teren care a făcut obiectul actului notarial îndeplinit de notarul P.G.
În sensul art. 14 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
Prin urmare, numai cel care are calitatea de parte vătămată se poate constitui parte civilă.
În speţă, D.E. nu este proprietara terenului în litigiu întrucât aceasta a fost expropiată prin Decretul nr. 223/1974.
Pentru a se constitui parte civilă în numele sorei sale avea nevoie de un mandat special, pe care în cauză nu a fost dovada că-l are.
Mai este de precizat că părţile interesate au pornit o acţiune civilă (dosarul nr. 13398/2003 al Judecătoriei Timişoara) care au ca obiect constatarea nulităţii împuternicirii şi anularea vânzării.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
Conform art. 192 C. proc. pen., recurenta a fost obligată la cheltuieli judiciare statului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1179/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 365/2006. Penal → |
|---|
