ICCJ. Decizia nr. 6859/2006. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6859/2006
Dosar nr. 972/44/2006
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 472 din 25 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Galaţi, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului G.E., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi s-a constatat că a fost arestat preventiv în perioada 30 ianuarie 2001 – 22 martie 2001.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă SC M.S. SA Galaţi, stabilindu-se ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat că inculpatul a desfăşurat activităţi de inducere în eroare a părţii vătămate care să fi fost hotărâtoare pentru încheierea sau executarea contractului.
Făcând o sinteză a actului de sesizare, prima instanţă reţine că inculpatul a fost trimis în judecată întrucât, cu prilejul încheierii şi derulării contractului de livrare de produse siderurgice din 30 mai 2000, a cauzat părţii vătămate SC M.S. SA Galaţi un prejudiciu de 9.063.434.832 ROL. Ca acte de inducere în eroare s-au reţinut neaducerea la cunoştinţă a înregistrării societăţii în centrala incidentelor de plăţi şi a deschiderii procedurii falimentului, emiterea a 23 bilete la ordin scadente în perioada 1 septembrie 2000 – 1 octombrie 2000, refuzate la plată din lipsă de disponibil, înstrăinarea produselor livrate de furnizor către alte societăţi, fără restituirea sumelor obţinute către furnizor şi menţinerea în eroare a părţii vătămate prin propunerea de compensări ale datoriei fără materializarea vreunei oferte de compensare.
Cu privire la starea de faliment a societăţii administrată de inculpat, căruia i se impută că nu a fost adusă la cunoştinţa furnizorului, prima instanţă reţine că inculpatul a luat măsuri de stingere a debitului faţă de SC T. SRL Bucureşti, fapt ce a determinat societatea creditoare să solicite judecătorului sindic să ia act de renunţarea la cererea de deschidere a procedurii falimentului. Cu toate acestea, prin încheierea din 29 septembrie 2000, judecătorul sindic a dispus continuarea procedurii faţă de societatea debitoare administrată de inculpat, SC U.T. SA Galaţi.
Această încheiere de comunicare a procedurii falimentului a fost comunicată societăţii debitoare la data de 28 noiembrie 2000, însă înainte de a i se comunica hotărârea, respectiv la data de 16 octombrie 2000, societatea debitoare a declarat recurs împotriva încheierii, recurs soluţionat de Curtea de Apel Galaţi la data de 12 ianuarie 2001.
Prima instanţă concluzionează că între părţi s-a încheiat contractul comercial din 30 mai 2000, cu valabilitate între 30 mai 2000 şi 31 decembrie 2000, iar hotărârea asupra falimentului s-a pronunţat în mod definitiv şi irevocabil la data de 12 ianuarie 2001, nefiind, deci vorba, la încheierea şi pe timpul derulării contractului din 30 mai 2000 de ascunderea stării de faliment, întrucât această stare nu era stabilită.
Mai mult, se reţine de către tribunal că societatea administrată de inculpat avea de încasat de la debitorii proprii peste 12 miliarde lei ROL şi a fost în imposibilitatea recuperării creditelor datorită blocajelor financiare.
Biletele la ordin emise de SC U.T. SA au fost respinse cu menţiunea „lipsă de disponibil", iar societatea nu se afla în interdicţie bancară, putând să emită bilete la ordin. Incidentele de plată din cursul anului 2000 au fost rezolvate imediat de către inculpat.
Încheierea contractului dintre societatea administrată de inculpat şi partea vătămată s-a efectuat prin intermediul martorului C.G., astfel că actul juridic încheiat este un contract între absenţi, inculpatul nefiind semnatarul acestuia, situaţie ce exclude vreo manoperă dolosivă ce putea fi exercitată de inculpat în momentul tratativelor şi semnării contractului.
Contractul încheiat între părţi făcea parte din categoria contractelor de adeziune asupra modificării căruia putea să intervină numai furnizorul, împrejurare care excludea orice posibilitate de influenţare de către inculpat a modului de executare a clauzelor contractuale şi de derulare a operaţiunilor comerciale.
Deşi contractul s-a încheiat la data de 30 mai 2000, el a fost pus în executare începând cu luna august a aceluiaşi an. Imediat după începerea executării, inculpatul a întâmpinat greutăţi în desfacerea produselor achiziţionate de la furnizor, întrucât propriul beneficiar, o societate din Turcia, a refuzat să mai achiziţioneze produsele siderurgice la preţul practicat de societatea inculpatului.
În faţa acestei situaţii, inculpatul a avansat o serie de propuneri de stingere a debitului către furnizor, solicitând compensări prin servicii şi produse, propuneri în faţa cărora furnizorul creditor a rămas în pasivitate, lăsând să se înţeleagă că, de fapt, nu doreşte să recupereze creanţele.
Din modul de derulare a relaţiilor comerciale a rezultat că beneficiarul, respectiv societatea administrată de inculpat avea la dispoziţie o perioadă de graţie pentru restituirea preţului produselor siderurgice, perioadă care să-i permită să revândă marfa achiziţionată şi să încaseze contravaloarea acesteia. În acest scop, furnizorul a impus ca, la momentul livrării produselor siderurgice, delegaţii beneficiarilor să aibă asupra lor bilete la ordin în alb, semnate şi ştampilate, care urmau să rămână la dispoziţia furnizorului ca mijloace de garantare a plăţii şi să fie completate de furnizor.
Neprimind nici un răspuns concret la propunerile de compensare avansate, inculpatul a solicitat furnizorului rescadenţarea biletelor la ordin, cerere aprobată cu o majorare de 6 % a preţului produselor.
Pentru a recupera diferenţa de preţ, SC U.T. SA Galaţi a vândut cea mai mare parte a produselor către SC D. SRL, care, la rândul ei, a revândut produsele altor societăţi, ce nu şi-au achitat obligaţiile de plată şi faţă de care SC D. SRL, administrată tot de inculpat, a formulat plângeri penale.
Contractele de achiziţie a două autoturisme au fost încheiate la 16 octombrie 1998 şi 31 octombrie 1998 în sistem leasing, iar după depunerea avansului la încheierea contractelor, plata ratelor s-a făcut lunar, astfel că nu se poate spune că din banii obţinuţi din valorificarea produselor siderurgice achiziţionate pe parcursul anului 2000 de la partea vătămată s-a efectuat plata efectivă a ratelor.
Prima instanţă conchide că între societatea administrată de inculpat şi partea vătămată s-au derulat relaţii comerciale îndelungate, corecte şi avantajoase pentru ambele părţi, aşa încât niciodată conducerea societăţii furnizoare nu a întrezărit pericolul unei amăgiri exercitate de inculpat, ori lipsa de seriozitate a beneficiarului.
Sub aspectul laturii civile, prima instanţă reţine că partea vătămată constituită parte civilă s-a adresat Tribunalului Galaţi, secţia comercială cu o cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale a administratorului G.E., cerere soluţionată definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 102 bis din 23 aprilie 2004, prin care s-a stabilit obligaţia solidară a inculpatului şi a părţii responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile şi a penalităţilor de întârziere către partea vătămată, astfel că nu se mai poate obţine un nou titlul executoriu, cu privire la aceeaşi creanţă.
Împotriva sentinţei penale nr. 472 din 25 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Galaţi a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând condamnarea inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii.
În motivele de apel se reiau în cea mai mare parte concluziile actului de sesizare şi se urmăreşte stabilirea vinovăţiei inculpatului pentru activitatea de inducere în eroare a părţii vătămate atât la încheierea contractului, cât şi pe timpul derulării acestuia.
Apreciind ca legală şi temeinică hotărârea primei instanţe, prin Decizia penală nr. 147/ A din 31 mai 2006, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
Şi instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a apreciat că nu poate fi vorba de o conduită infracţională a inculpatului la încheierea şi pe timpul derulării contractului încheiat cu reprezentanţii părţii vătămate, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract de inculpat de plată a contravalorii produselor livrate de societatea furnizoare poate atrage răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente şi nicidecum o răspundere penală.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, invocând nelegalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. şi solicitând condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
În ceea ce priveşte activitatea de inducere în eroare a părţii vătămate la încheierea şi în timpul derulării contractului din 30 mai 2000, parchetul arată că acesta s-a încheiat ulterior unei comenzi emisă de societatea inculpatului, iar la încheiere, această societate a fost reprezentată de martorul C.G.
Executarea efectivă a contractului nu a început imediat, ci s-a derulat în perioada 1 august 2000 – 31 august 2000, perioadă în care societatea furnizoare a livrat 850 tone tablă în valoare de 9.063.434.832 ROL pentru care inculpatul a emis 24 bilete la ordin în sumă totală de 8.726.000.000 ROL, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil şi care dovedesc intenţia inculpatului de a se sustrage de la plata acestei creanţe.
Cu privire la insolvabilitatea societăţii pe care o administra inculpatul, parchetul arată că această stare era cunoscută de inculpat şi nu a fost adusă la cunoştinţa creditorului, iar renunţarea unui creditor la cererea de deschidere a procedurii falimentului a fost urmată de continuarea procedurii, dispusă de judecătorul sindic în vederea recuperării creanţelor altor societăţi. Definitivarea procedurii falimentului mult mai târziu, se susţine de către parchet, nu are relevanţă asupra stabilirii intenţiei inculpatului de inducere în eroare a furnizorului la încheierea şi pe timpul derulării contractului. Renunţarea de către creditorul SC T. SRL la procedura falimentului a fost determinată de achitarea creanţei de către inculpat, dar această stingere a datoriei s-a produs prin livrarea unor produse achiziţionate de inculpat de la partea vătămată.
În legătură cu obţinerea folosului material injust, parchetul arată că inculpatul a folosit o metodă ingenioasă, înstrăinând cea mai mare cantitate către firma fiicei sale, al cărei administrator a devenit între timp şi însuşindu-şi sumele obţinute din vânzarea produselor. Plângerile penale depuse împotriva societăţilor de la care avea de recuperat debite, folosite ca argument în apărarea sa de inculpat, s-au finalizat în cea mai mare parte prin soluţii de neîncepere a urmăririi penale, iar unele dintre aceste societăţi nu erau înregistrate la registrul comerţului.
Modalităţile de compensare propuse părţii vătămate nu s-au finalizat şi au constituit mijloace în plus de amăgire a părţii vătămate.
În final, se relevă de către recurent că fapta inculpatului a fost comisă în aceeaşi perioadă de timp pentru care reprezentanţii părţii vătămate au fost trimişi în judecată ca autori ai unor infracţiuni de corupţie sau în legătură cu fapte de corupţie.
Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului ca şi din oficiu pentru cazurile de casare la care se referă art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea reţine că recursul este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate de recurent.
Potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de înşelăciune inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
În alineatul 2 al aceluiaşi articol este incriminată inducerea în eroare prin orice mijloace frauduloase, stipulându-se că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile concursului de infracţiuni.
Modalitatea normativă incriminată de alin. (3) al aceluiaşi articol se referă la actele de inducere în eroare exercitate cu prilejul încheierii sau executării unui contract, în situaţia în care, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul.
Modalitatea agravantă la care se referă art. 215 alin. (5) C. pen., presupune producerea unor consecinţe deosebit de grave, aşa cum sunt definite de art. 146 C. pen.
Aceste prevederi legale amintite conduc la concluzia că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune la încheierea şi executarea unor contracte între două societăţi comerciale, trebuie să se constate că în aceste momente ale relaţiilor comerciale, reprezentantul unei dintre părţile contractante, trebuie să exercite acte de amăgire a reprezentanţilor celeilalte părţi cu prilejul tratativelor prealabile încheierii contractului, iar pe timpul derulării acestor relaţii, să stăruie în acte materiale de amăgire, menţinând astfel reprezentanţii părţii vătămate în eroare.
Simpla reticenţă de a releva o anumită stare juridică a societăţii la un anumit moment dat poate fi caracterizată ca mijloc de amăgire atunci când se produce în corelaţie cu alte împrejurări sau fapte care îi conturează aparenţa de veracitate. De asemenea, inducerea în eroare trebuie să se producă în aşa fel încât, fără această eroare, cel amăgit nu ar fi încheiat şi nu ar fi executat contractul în condiţiile stabilite în tratative.
Pornind de la aceste coordonate ce caracterizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune în contracte, Curtea apreciază că litigiul dintre părţi îmbracă valenţele unui litigiu comercial şi nicidecum ale unui litigiu de natură penală.
Între societatea administrată de inculpat şi societatea parte vătămată s-au derulat relaţii comerciale îndelungate, bazate pe încrederea manifestată între reprezentanţii acestora.
Încheierea contractului reprezenta de fapt pentru reprezentanţii fiecărei părţi o continuare a acestor relaţii, contractul şi derularea acestuia putând aduce fiecărei părţi contractante beneficii importante.
Societatea furnizoare avea relaţii contractuale, aşa cum rezultă din declaraţiile reprezentanţilor acesteia, cu aproximativ 10.000 de societăţi, iar majoritatea contractelor încheiate erau neonorate la plată de către societăţile beneficiare.
Deşi nu recupera contravaloarea produselor după fiecare livrare, societatea furnizoare efectua noi livrări conform contractului.
Inculpatul a făcut demersuri pentru încheierea contractului şi obţinerea de produse siderurgice de la partea vătămată în contextul în care avea asigurată desfacerea acestor produse către un partener turc.
Constatând refuzul acestui partener de a prelua produsele siderurgice la preţul practicat de inculpat, acesta a oferit reprezentanţilor părţii vătămate soluţii de compensare prin furnizarea de servicii sau de produse până la concurenţa sumei datorate.
În absenţa unui răspuns, inculpatul s-a văzut nevoit să procedeze la valorificarea produselor către alte societăţi, atitudine care nu poate fi condamnabilă atâta timp cât nu se dovedeşte cu certitudine că a urmărit prejudicierea furnizorului.
Declanşarea de către unii creditori a procedurii falimentului faţă de SC U.T. SA administrată de inculpat s-a făcut ulterior încheierii contractului, iar starea de faliment a fost stabilită cu caracter definitiv la data de 12 ianuarie 2001, după perioada de derulare efectivă a relaţiilor comerciale.
Expertiza contabilă întocmită în cauză relevă că la data de 30 septembrie 2000, SC U.T. SA Galaţi avea de încasat de la proprii debitori 12 miliarde ROL, iar contravaloarea mărfurilor achiziţionate de la partea vătămată era de 9.063.434.832 ROL.
Din aceste considerente se poate trage concluzia că societatea administrată de inculpat nu se afla în faţa imposibilităţii de achitare a creanţelor ocazionate de derularea contractului şi că nu este vorba de ascunderea incapacităţii de plată.
Totodată, este de semnalat că biletele la ordin emise de societatea inculpatului nu au fost respinse cu menţiunea aflării în interdicţie bancară, ci cu menţiunea lipsei de disponibil la data depunerii la plată.
Aceste bilete la ordin au fost lăsate la dispoziţia furnizorului ca garanţie a executării obligaţiilor contractuale. În plus, între părţi s-a negociat o rescadenţare a plăţii creanţelor cu suportarea de către inculpat a unei majorări de 6 % pentru fiecare creanţă. Inculpatul a oferit părţii vătămate propuneri de compensare a datoriilor prin oferirea de servicii şi produse, aspecte asupra cărora reprezentanţii acesteia au manifestat dezinteres.
Toate aceste împrejurări relevă că inculpatul, care nu a urmărit inducerea părţii vătămate în eroare la încheierea contractului, nu a intenţionat să aibă un comportament fraudulos nici pe timpul executării sale.
În recursul parchetului se face vorbire despre comportamentul infracţional al reprezentanţilor părţii vătămate, dar nici unul dintre aceştia nu este trimis în judecată în cauză pentru complicitate la infracţiunea ce se reţine în sarcina inculpatului, după cum se face vorbire de folosirea de către inculpat a unor înscrisuri provenind de la societăţi fictive pentru justificarea încasării unor sume de bani, fără a se pune în mişcare acţiunea penală, cel puţin pentru infracţiunea de uz de fals.
Deşi prin actul de inculpare se reţine că partea vătămată adoptase o hotărâre, prin care se excludeau compensările, în fapt această hotărâre nu era respectată, cum nu erau respectate nici modalităţile de plată stabilite prin contractul de furnizare, pe timpul derulării contractului între cele două societăţi existând renegocieri cu privire la aceste clauze.
Şi atitudinea ulterioară a părţii vătămate, care a urmărit obţinerea unui titlu executoriu pe calea unei acţiuni civile, exercitate în faţa instanţei comerciale, relevă existenţa unor neînţelegeri de natură comercială între părţi. Prin sentinţa civilă nr. 102/ bis din 23 aprilie 2004, Tribunalul Galaţi a soluţionat în mod definitiv acţiunea exercitată de partea vătămată şi a stabilit răspunderea personală patrimonială a administratorului G.E., inculpatul din prezenta cauză, obligându-l în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC U.T. SA, la plata sumei de 9.063.434.832 ROL, reprezentând contravaloare marfă livrată şi a sumei de 29.720.318.788 ROL penalităţi de întârziere către partea civilă SC M.S. SA Galaţi.
Concluzionând, Curtea reţine că îndreptăţit instanţele anterioare au recurs la argumente edificatoare şi au tratat litigiul dintre părţi ca fiind o pricină de natură comercială, procedând în consecinţă şi în ceea ce priveşte motivarea soluţiei adoptate în latură civilă, dar au recurs în mod greşit la un alt temei de achitare decât cel impus de situaţia de fapt stabilită.
Este cert că între părţi s-a încheiat un contract de furnizare produse siderurgice şi că societatea administrată de inculpat nu s-a achitat de obligaţiile contractuale, dar litigiul creat este de natură comercială, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul, se vor casa în parte ambele hotărâri şi se va schimba temeiul achitării inculpatului din art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., se va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
Cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, împotriva deciziei penale nr. 147/ A din 31 mai 2006 a Curţii de Apel Galaţi, privind pe inculpatul G.E.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 472 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului Galaţi, numai cu privire la temeiul legal al achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., pe care îl modifică, în sensul că acesta este cel prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 346 alin. (1) (42) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 346/2006, lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Definitivă
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6824/2006. Penal. Revocarea suspendării... | ICCJ. Decizia nr. 6908/2006. Penal. Extrădare activă (Legea... → |
|---|
