ICCJ. Decizia nr. 7179/2006. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 7179/2006
Dosar nr. 16030/1/2006
Şedinţa publică din 9 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
în baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din data de 8 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a dispus revocarea arestării preventive a inculpatei V.I.M., dacă nu este arestată în altă cauză.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut „modalitatea prin care intimata inculpată a săvârşit fapta, nemaideţinând funcţiile respective, poziţia sa procesuală de-a lungul unei perioade îndelungate, vârsta acesteia. Nu în ultimul rând, trebuie văzut caracterul rezonabil al arestării, inculpata aflându-se în stare de arest de peste 3 ani de zile, ceea ce contravine inclusiv prezumţiei de nevinovăţie, deoarece starea de arest preventiv s-ar putea transforma anticipat într-o pedeapsă" (încheiere, pag.3).
Împotriva acestei încheieri a declarat prezentul recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii instanţa verifică periodic legalitatea şi temeincia arestării preventive. Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Inculpata a fost arestată, conform încheierii Tribunalului Bucureşti şi mandatului de arestare emis la 15 octombrie 2003, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. (în redactarea textului la data respectivă).
Prin sentinţa penală nr. 335/2303.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, fiind menţinută starea de arest a acesteia.
În esenţă, conform hotărârii de condamnare în primă instanţă, în sarcina acesteia s-a reţinut că „în calitate de preşedinte al SC S.I. SA, în perioadele 1 aprilie 1999 - 1 decembrie 1999 şi 1 martie 2000 - 20 aprilie 2000, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin mijloace frauduloase, a indus şi menţinut în eroare 13.200 investitori la F.N.A., cărora Ie-a pricinuit o pagubă în sumă de 25.745.759 lei".
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, precum şi alţi inculpaţi ori părţi din aceeaşi cauză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 mai 2006 sub nr. 5861/3/2003 (1523/2006) şi, prin încheieri succesive, starea de arest a inculpatei a fost menţinută, amânarea judecării apelurilor fiind cauzală de diferite aspecte procedurale (lipsă de procedură).
Înalta Curte constată că, în toată această perioadă, de la arestarea inculpatei, aceasta a solicitat expres organelor judiciare judecarea în stare de arest (cu titlu de exemplu, încheierile din 12 iulie 2006, 22 august 2006, 13 octombrie 2006).
De altfel, în partea introductivă a încheierii recurate este reţinut că inculpata „pentru prima dată în cei 4 ani solicită punerea sa în libertate, pentru a-şi formula apărarea, cu toate că până la acest moment a solicitat să fie menţinută starea de arest".
În argumentele soluţiei de revocare a primei instanţe sunt menţionate aspecte care existau, şi care nu s-au modificat ori dispărut, chiar din momentul arestării (modalitatea de săvârşire a faptei, neîndeplinirea funcţiilor respective, vârsta acesteia, poziţia sa procesuală).
În fapt, ceea ce s-a schimbat la acest ultim termen a fost exclusiv poziţia procesuală a inculpatei care, dacă până la acel termen solicitase menţinerea în stare de arest, pentru prima dată a solicitat punerea în libertate.
Mai argumentează soluţia instanţa de apel şi prin „caracterul rezonabil al arestării" (adică durata rezonabilă a duratei arestării), precum şi prin contravenirea acestei măsuri procesuale prezumţiei de nevinovăţie.
Or, în considerentele mai multor hotărâri ale Curţii Constituţionale s-a exprimat opinia că luarea măsurii arestării preventive nu afectează în nic-un fel prezumţia de nevinovăţie (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 26/15 februarie 2000 şi nr. 73 din 20 aprilie 2000).
În principiu, noţiunea de „termen rezonabil" pentru durata arestării preventive este expres reglementată în art. 159 din C. proc. pen. şi se referă la durata totală a arestării în cursul urmăririi penale.
În cursul judecăţii, şi mai ales după pronunţarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii în primă instanţă, cauzele care justifică constatarea încetării de drept a măsurii sunt expres prevăzute de lege, ceea ce, însă, nu exclude, în principiu, revocarea măsurii ca urmare a altor împrejurări judiciar constatate, inclusiv prin aprecierea asupra duratei rezonabile a măsurii preventive în raport de datele concrete ale cauzei (complexitate, comportamentul părţilor şi al autorităţilor, amploarea probatoriului administrat).
În condiţiile statuării prin hotărârea de condamnare în primă instanţă a prejudicierii unui număr mare de persoane (13.200 investitori la F.N.A.), punerea în libertate a inculpatei, care, potrivit aceleiaşi sentinţe, a avut un rol major în activitatea ce a făcut obiect al urmăririi penale şi al judecăţii, ar fi de natură să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru aprecierea „duratei rezonabile" a procedurii judiciare penale, inclusiv a duratei arestării inculpatei, nu poate fi ignorată complexitatea deosebită a cauzei ce derivă din numărul mare al persoanelor păgubite, specificul activităţii infracţionale ce a impus ample investigaţii de natură financiară şi contabilă, necesitatea administrării de către acuzare a unui probatoriu specific şi complex adecvat naturii infracţiunilor şi impus de lege, precum şi din numărul persoanelor cercetate şi judecate, inclusiv exercitarea de către acestea a unor drepturi procesuale şi de natură probatorie.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate" (C.E.D.O., hotărârile în cauzele L. contra Italiei, din data de 6 aprilie 2000, N. contra Austriei, din data de 27 iunie 1968 şi S. contra Lituaniei, din data de 21 martie 2002).
În câteva cauze (spre exemplu, cauza L. contra Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991), C.E.D.O. s-a pronunţat asupra criteriului referitor la protejarea ordinii publice, ea admiţând că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita „o tulburare a societăţii" de natură să justifice, pe un termen limitat, o detenţie preventivă.
De asemenea, un alt criteriu, foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive, îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de către autorităţile judiciare. În legătură cu aceasta, C.E.D.O. şi-a precizat opinia în cauzele W. contra Germaniei, B. contra Austriei şi T. contra Austriei (opinie confirmată apoi în mai multe hotărâri împotriva Italiei), opinie potrivit căreia:
a) trebuie ţinut seama de complexitatea cazului;
b) dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile pe care le consideră necesare şi, în sfârşit, de a se pronunţa doar după ce au reflectat îndelung asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la revocarea măsurii arestării şi punerea în libertate a inculpatei şi, rejudecând, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., va menţine starea de arest a inculpatei.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 8 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată in dosarul nr. 5861/3/2003 (1523/2006).
Casează în parte încheierea recurată şi rejudecând: în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest a inculpatei V.I.M.
Înlătură dispoziţia privind punerea de îndată în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7134/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 7249/2006. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
