ICCJ. Decizia nr. 719/2006. Penal. îndemnul la consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 11). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 719/2006
Dosar nr. 30435/1/2005
(nr. vechi: 7927/2005)
Şedinţa publică din 3 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 932 din 14 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti a condamnat pe inculpaţii T.T. şi L.G. pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului V.I.I. pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la 8 aprilie 2002 Ministerul de Interne prin U.M. 0962 Bucureşti a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie că inculpaţii V.I.I. şi T.T. sunt implicaţi în comercializarea de substanţe toxice sustrase din Tel-Aviv – Israel.
S-au emis autorizaţii de înregistrare a convorbirilor telefonice şi pentru folosirea agenţilor sub acoperire.
Un astfel de agent a fost contactat de inculpaţii V.I.I. şi T.T. care i-au propus să caute cumpărători pentru droguri tip Ecstasy la preţul de 4 dolari bucata, din acest preţ urmând să primească 50 de cenţi la bucată.
La 10 aprilie 2002, L.G. şi T.T. intermediarii lui V.I.I. urmau să se întâlnească cu un posibil cumpărător al cantităţii de 4.980 comprimate de Ecstasy.
La ora 16,00, inculpatul T.T. s-a întâlnit la un restaurant cu investigatorul sub acoperire V. căruia i-a propus să-i vândă 5.000 comprimate la preţul de 4 dolari S.U.A., dându-i un comprimat garanţie că marfa este de calitate.
Inculpatul T.T. i-a cerut investigatorului să revină cu 20.000 dolari în zona Academiei Militare după care urmau să ia contact cu cel care deţinea drogurile.
Conform înţelegerii investigatorul sub acoperire V. împreună cu investigatorul sub acoperire T. s-au întâlnit cu inculpatul T.T. şi s-au deplasat în zona Cimitirului Ghencea. Aici inculpatul T.T. a avut o convorbire telefonică cu inculpatul L.G. care s-a apropiat cu o pungă ce conţinea pastilele de Ecstasy. În acest moment organele de urmărire i-au imobilizat pe inculpaţi. S-a stabilit că în punga cu droguri destinate vânzării erau 4.980 comprimate care în urma expertizării s-au dovedit a conţine substanţe stupefiante, respectiv MDMA ce face parte din tabelul I anexă la Legea nr. 143/2000.
Referitor la inculpatul V.I.I., instanţa de fond a reţinut că există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, la participarea lui la tranzacţionarea drogurilor, simpla concluzie din constatarea tehnico-ştiinţifică referitoare la comportamentul simulat la testul poligraf neconstituind o probă de vinovăţie.
Împotriva soluţiei de achitare a inculpatului a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 881 din 18 noiembrie 2004, a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa atacată şi în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, l-a condamnat pe inculpatul V.I.I. la 11 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Această Decizia a fost casată în recursul inculpatului V.I.I. prin Decizia nr. 3383/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, cu motivarea că inculpatul nu a beneficiat de apărător ales, fiind apărat în dezbaterea apelului de apărător din oficiu.
Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare, prin Decizia penală nr. 781/A/2005, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 932 din 14 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti a desfiinţat sentinţa atacată şi l-a condamnat pe inculpatul V.I.I., la 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, care a cerut casarea acesteia şi menţinerea hotărârii de achitare de la instanţa de fond.
În motivele scrise inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., constând în reţinerea greşită a faptului că ar fi contribuit la comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, deşi în cauză nu au fost administrate probe în acest sens.
S-a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen., constând în aceea că magistratul R.C. era incompatibilă să judece apelul, întrucât şi-a spus părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză, a dispus de mai multe ori prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului.
Un alt motiv de casare invocat a fost cel prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de condamnare a inculpatului.
În recursul inculpatului acesta critică Decizia şi pentru greşita condamnare, deşi în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
Se motivează că instanţa apelului nu a arătat în concret ce anume a făcut inculpatul în legătură cu circulaţia drogurilor.
Sub acelaşi motiv de casare inculpatul critică Decizia, întrucât ar fi fost condamnat pentru altă faptă decât aceea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv deţinere şi punere în circulaţie de droguri de mare risc.
Inculpatul invocă în recursul său şi motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unele probe care erau de natură să influenţeze soluţia procurorului.
În sfârşit, inculpatul critică Decizia pentru modul de individualizare al pedepsei pe care o consideră prea severă în raport de contribuţia lui la operaţiunile cu droguri comise de inculpaţi, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
Referitor la primul motiv de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Curtea constată că instanţa apelului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., referitoare la probe şi aprecierea lor.
Astfel, potrivit art. 63 C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
La 10 aprilie 2002 lucrătorii de poliţie din I.G.P. – Brigada de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Bucureşti, împreună cu un procuror şef de biroul din cadrul Parchetului General, avizaţi asupra faptului că cei 3 inculpaţi inclusiv recurentul din cauză, deţineau mii de pastile ce conţineau MDMA şi se pregăteau să le vândă, au ţinut sub supraveghere întreaga operaţiune de transfer a drogurilor care au fost scoase pe piaţă de inculpaţi.
În acest sens au şi încheiat procesele-verbale semnate de martorii care sunt identificaţi în cuprinsul actelor prin datele lor personale. Din cuprinsul proceselor-verbale rezultă că cei care deţineau cantitatea de droguri în final confiscată erau G. adică L.G. şi I., adică V.I.I., recurentul din cauză. Inculpatul T.T. a fost persoana însărcinată de ceilalţi doi cu plasarea drogurilor, aşa cum s-a reţinut în procesul-verbal.
Procesele-verbale întocmite în cauză reprezintă înscrisuri în care se consemnează împrejurări, fapte constatate direct şi în prezenţa martorilor de către organele de urmărire penală. Întrucât aceste procese-verbale relevă elemente de fapt, de natură a servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unor infracţiuni şi la identificarea făptuitorilor ele constituie probe. Atâta vreme cât n-au fost administrate cu încălcarea legii ele pot servi la stabilirea situaţiei de fapt în cauza de faţă.
În declaraţiile de la dosar urmărire penală audiat de organele de cercetare penală inclusiv de procuror în prezenţa avocatului, inculpatului T.T. a arătat că V.I., recurentul din cauză, l-a cooptat să vândă pastile de Ecstasy, pe care le procurase inculpatul L.G. În vederea acestei operaţii s-a întâlnit în mod repetat cu inculpatul V.I. şi a purtat discuţii telefonice cu acesta referitor la găsirea unor persoane cărora urmau să le vândă o mare cantitate de pastile Ecstasy.
Din procesul-verbal de supraveghere din 10 aprilie 2002 rezultă că inculpatul T.T. a intrat la ora 16,40, în imobilul din B-dul Drumul Taberei, unde locuieşte V.I. şi unde a rămas 20 de minute.
Tot în ziua de 10 aprilie 2002 începând cu ora 14,16, organele de urmărire penală au înregistrat, cu autorizarea legală, o convorbire între inculpatul V.I.I. şi T.T. din care rezultă că primul l-a apelat pe al doilea. Inculpatul V.I.I. l-a întrebat pe inculpatul T.T. „ce-ai făcut ?" T.T. a răspuns: "Păi trebuie să mă văd cu omul acum după-amiaza asta". V.I. l-a întrebat „pentru astea, da?" la care T.T. i-a răspuns: „da I., pentru ce?". V.I. a întrebat: „Păi şi când te întâlneşti cu omul?" la care a primit răspunsul de la T.T.: „Păi în jur de patru mi-a zis, ei vin cu maşina".
Inculpatul V.I. a întrebat: „Şi treci pe la mine sau cum faci?". Inculpatul T.T. i-a răspuns „Păi normal, nu trebuie să iau"? la care V.I. i-a răspuns: „Bine hai sunt acasă te aştept, pa".
Din examinarea înregistrării, în contextul celorlalte probe rezultă că inculpaţii chiar dacă n-au făcut referire expresă la drogurile pe care urmau să le comercializeze, având motive să se teamă că această convorbire ar fi putut fi înregistrată, au pus la punct ultimele detalii referitoare la înstrăinarea drogurilor în cadrul convorbirii înregistrate.
Rezultă că recurentul era la curent cu demersurile pe care T.T. le făcuse pentru a identifica un cumpărător care poate fi identificat în propoziţia lui T.: „trebuie să mă văd cu omu în după-amiaza asta"; Că drogurile urmau să fie înstrăinate către acest „om", drogurile fiind denumite „astea"; Că drogurile erau în momentul înregistrării la inculpatul V.I. (şi ne întâlnim să-ţi dau „treci pe la mine sau cum faci"; „Păi normal nu trebuie să iau"; Bine hai sunt acasă te aştept".).
De fapt toate celelalte momente până la surprinderea în flagrant a inculpaţilor L.G. şi T.T. s-au derulat conform înţelegerii telefonice cu singura deosebire că cel care a adus drogurile de la V.I. a fost inculpatul L.G.
Chiar dacă ulterior inculpatul T.T. nu şi-a mai menţinut declaraţiile în cursul procesului penal nu există nici un motiv pentru a le înlătura pe cele care deja au fost examinate.
Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă apreciere a probelor pe care de altfel le-a examinat în cadrul deciziei stabilind în mod corect că inculpatul a deţinut şi a făcut operaţii cu substanţele stupefiante ce fac obiectul cauzei. Prin urmare nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi pct. 18 C. proc. pen.
Faptele inculpatului V.I. de a deţine şi de a colabora la înstrăinarea substanţelor au fost corect încadrate de instanţa de apel în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
Nu există în cauză probe de natură să-l exonereze de răspundere pe recurent şi care să fi fost ignorate de instanţa apelului. Faţă de probele care au condus instanţa la concluzia că recurentul a comis faptele, declaraţiile lui V.I. prin care acesta nu recunoaşte faptele nu sunt credibile şi nu se coroborează cu elementele de fapt de natură a înlătura răspunderea lui penală, astfel că nu există nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Nu există nici cauza de casare prevăzută de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen., referitor la incompatibilitatea judecătoarei R.C. de a judeca apelul recurentului căruia i-a prelungit arestarea în cursul procesului.
Din examinarea prevederilor art. 48 C. proc. pen., rezultă că numai judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale este incompatibil să judece cauza ceea ce nu s-a întâmplat în această cauză.
Nici ultimul motiv de casare invocat de inculpat, referitor la pedeapsă nu este incident.
Instanţa de apel a aplicat inculpatului pedeapsa minimă prevăzută de lege. În raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în absenţa unor împrejurări de natură să atenueze răspunderea penală a inculpatului coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ar fi nelegală.
Aşa fiind, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului pe care-l va obliga la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.I. împotriva deciziei penale nr. 781 din 13 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 715/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 721/2006. Penal → |
|---|
