ICCJ. Decizia nr. 995/2006. Penal
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 995 din 15 februarie 2006
Prin sentinţa penală nr. 94/PI din 4 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de condamnatul S.T., vizând Decizia penală nr. 366 din 19 septembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 5286/2000.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 50 lei către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Condamnatul S.T., aflat în executarea pedepsei de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 534 din 14 iunie 2000 de Tribunalul Timiş, a formulat contestaţie la executare, solicitând constatarea inexistenţei încheierilor de şedinţă din datele de 10 iulie 2000 şi 19 iulie 2000 din dosarul penal nr. 5286/P/2000 al Curţii de Apel Timişoara întrucât nu a fost asistat de un apărător.
Condamnatul a invocat faptul că încălcarea dreptului la apărare este sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. pen., ceea ce atrage şi lipsirea de eficienţă juridică a celor două încheieri în care nu se consemnează lipsa sa de apărare la două termene consecutive.
Întrucât cele două încheieri sunt considerate nule, s-a solicitat ca măsurile dispuse prin acestea referitoare la menţinerea arestării preventive să fie înlăturate, dispunându-se punerea de îndată în libertate a petiţionarului condamnat.
Instanţa de fond a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc. pen., hotărârea de condamnare a petiţionarului soluţionând inclusiv chestiunile legate de arestarea preventivă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs condamnatul S.T., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, punerea sa în libertate şi trimiterea dosarului în care a fost condamnat nr. 5286/P/2000 al Curţii de Apel Timişoara, spre rejudecare.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este fondat.
Condamnatul S.T. şi-a motivat contestaţia la executare formulată pe dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., care se referă la ivirea vreunei nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută sau vreunei împiedicări la executare.
Condamnatul S.T. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 534 din 14 iunie 2000 a Tribunalului Timiş, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere în vederea punerii în circulaţie a mijloacelor de plată străine falsificate prevăzută de art. 282 alin. (2), raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
În timpul judecării apelului, măsura arestării preventive a inculpatului a fost menţinută succesiv, inclusiv prin încheierile de şedinţă din 10 iulie 2000 şi 19 iulie 2000 în care nu se consemnează asigurarea asistenţei juridice pentru S.T.
Apelul şi recursul inculpatului împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse prin deciziile penale nr. 366 din 19 septembrie 2000 şi nr. 746 din 14 februarie 2001 ale Curţii de Apel Timişoara şi, respectiv, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Timpul reţinerii şi arestării preventive a fost dedus de la 26 octombrie 1999 la 14 februarie 2001.
Hotărârea judecătorească de condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare fiind definitivă, petiţionarul nu mai poate invoca neasigurarea dreptului la apărare cu ocazia menţinerii stării de arest preventiv în timpul judecării apelului. De altfel, nulităţile de ordin procesual invocate pe calea prezentei contestaţii la executare, nu au fost invocate cu ocazia judecării apelului sau recursului.
Motivul invocat de condamnat nu face obiectul contestaţiei la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar chestiunea măsurii arestării preventive a fost rezolvată de fiecare instanţă de judecată investită cu căile de atac ordinare, hotărârea judecătorească fiind definitivă, iar în privinţa ei neexistând nici o nelămurire sau împiedicare cu privire la executare.
Aşa fiind, recursul urmează să fie respins, ca nefondat, iar recurentul contestator obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Au fost văzute dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 987/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6526/2006. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
