ICCJ. Decizia nr. 13/2007. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.13/2007
Dosar nr. 14056/1/2006
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe, infracţiunilor de corupţie, nr. 100 din 20 aprilie 2006, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor C.C.V. şi L.F.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., atr.132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003; V.D. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003; C.A., I.G. şi C.M., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu reţinerea art. 33 lit. a) C. pen., pentru inculpatul I.G.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul C.C., ofiţer al Poliţiei de Frontieră a pretins şi acceptat promisiunea unor foloase necuvenite de la inculpatul V.D., facilitând, în perioada anilor 2004 – 2005 trecerea prin P.T.F. Borş a mai multor persoane care nu îndeplineau condiţiile de intrare şi şedere în spaţiul „Schengen".
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul L.F.V., subofiţer la Poliţia de frontieră a pretins şi acceptat promisiunea unor foloase necuvenite de la inculpatul V.D., facilitând, în cursul anilor 2004 - 2005 trecerea prin P.T.F. Borş a mai multor persoane care nu îndeplineau condiţiile legale.
Referitor la inculpaţii I.G., C.A. şi C.M. s-a reţinut că, în perioada anilor 2003 – 2005, au făcut parte din grupul iniţiat de inculpatul V.D. ce a avut drept scop comiterea unor infracţiuni de corupţie. Astfel, inculpaţii I.G. şi C.A., conducători auto şi C.M., secretară şi coordonator transport la firmele inculpatului V.D., au pretins persoanelor care doreau să meargă şi pe care le transportau în străinătate şi care nu îndeplineau condiţiile legale, pe lângă costul călătoriei şi diferite sume de bani, de obicei câte 50 Euro, lăsând să se creadă că au influenţă asupra organelor vamale.
Prin sentinţa penală nr. 66/P/2006 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia pentru minori şi familie, s-a dispus, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea la procuror a cauzei penale privind pe inculpaţii menţionaţi, pentru refacerea urmăririi penale urmând ca organele de urmărire penală să respecte dispoziţiile art. 2, 200 şi 202 C. proc. pen. şi de art. 6 paragraful 3 lit. d) din C.A.D.O.L.F., ratificate prin Legea nr. 30/1994.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a considerat că actul de sesizare a instanţei este lovit de nulitate absolută întrucât după începerea urmăririi penale nu s-au mai efectuat acte de urmărire penală.
Astfel, s-a reţinut că începerea urmăririi penale împotriva inculpaţilor, s-a dispus prin două rezoluţii distincte şi ca toate actele procedurale efectuate în cauză (audieri de martori, adrese, procese verbale) s-au realizat în cursul anului 2005, înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare.
După data începerii urmăririi penale nu s-au administrat probe şi s-a procedat la audierea inculpaţilor şi trimiterea în judecată pentru infracţiuni grave de corupţie.
În legătură cu actele premergătoare s-a apreciat că acestea nu au nici o valoare în lipsa procesului verbal prin care se constată efectuarea lor /şi/ care poate constitui mijloc de probă.
S-a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 224 şi 220 C. proc. pen., privitoare la obligaţia organului de urmărire penală de a întocmi proces verbal de constatare a actelor premergătoare efectuate şi de a strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este cazul trimiterii în judecată.
De asemenea, s-a reţinut că în privinţa autorizării interceptărilor şi prelungirii acestora, nu s-au respectat dispoziţiile referitoare la competenţă şi că astfel opina la sancţiunea nulităţii absolute a acestor probe conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, sesizarea instanţei s-a apreciat a fi nelegală, prin încălcarea dispoziţiilor art. 2 C. proc. pen. şi ale art. 6 paragraf 3 lit. d) din C.A.D.O.L.F.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. susţinându-se că soluţia pronunţată este nelegală, fiind urmarea unei greşite aplicări a legii şi că s-au respectat toate dispoziţiile procesuale în cursul urmăririi penale.
S-a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare la prima instanţă.
Examinând hotărârea atacată în baza motivelor de casare invocate, dar şi întreaga cauză, în baza art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele, Curtea constată întemeiat recursul procurorului aşa cum se va arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 332 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, iar împotriva restituirii se poate face recurs de către procuror sau persoana ale cărei interese au fost vătămate.
Potrivit art. 62 şi 64 alin. (2) din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe iar mijloacele de probă obţinute în mod legal nu pot fi folosite în procesul penal.
Pe de altă parte, în baza art. 300 C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare regularitatea actului de sesizare iar când constată că sesizarea nu este făcută conform legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii acestuia.
Din examinarea prevederilor de mai sus, rezultă că numai nerespectarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă obţinute de procuror la urmărirea penală, care constituie fundamentul trimiterii în judecată este de atributul instanţei care se pronunţă, însă, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri prin hotărâre.
Analizând rechizitoriul nr. 100/A/2004 din 20 aprilie 2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe, infracţiunilor de corupţie, se constată că acest act o respectă prin formă şi conţinut toate cerinţele legii.
Astfel, actul de sesizare a instanţei cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 C. proc. pen., respectiv datele referitoare la persoana inculpaţilor, faptele reţinute sarcina lor, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea şi dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi numele persoanelor care trebuie citate în instanţă.
Totodată, acest act nu cuprinde aspecte de neregularitate care să impună refacerea lui de către procuror.
Se mai constată că în cauză, prima instanţă, fără a efectua cercetarea judecătorească s-a pronunţat asupra unor mijloace de probe pe care procurorul şi-a întemeiat trimiterea în judecată a inculpaţilor, apreciind că nelegalitatea actelor premergătoare şi neadministrarea de probe după începerea urmăririi penale ar atrage nelegalitatea actului de sesizare în întregul său şi ar face necesară refacerea urmăririi penale.
Or, extinzând obiectul verificării de la actul de sesizare (căruia sub aspectul formei şi conţinutului nu au fost aduse critici) la materialul probator pe care respectivul act s-a fundamentat, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile imperative evocate cât şi cele referitoare la obligativitatea efectuării cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia se putea examina public, nemijlocit şi contradictoriu întregul material probator şi a pronunţat astfel o hotărâre nelegală.
În consecinţă, constatând întemeiate criticile formulate, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de procuror, a casa sentinţa atacată şi a trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă, competenţa în raport cu calitatea de ofiţer de poliţie judiciară a inculpatului C.C.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinţei penale nr. 66/ P din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii C.C.V., L.F.V., V.D., C.A., I.G. şi C.M.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1277/2007. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 131/2007. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
