ICCJ. Decizia nr. 1566/2007. Penal. Furtul calificat (art. 209 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1566/2007
Dosar nr. 25400/3/2005
Şedinţa publică din 22 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 585 din 16 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C., P.C. (M.) şi R.V., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi deosebit de grav, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. c), e), g) şi i) şi alin. (3) C. pen.
S-a constatat că inculpatul D.C. a fost arestat preventiv, în cauză de la 28 noiembrie 2002, până la 5 iulie 2003, iar inculpatul P.C. (M.), de la 29 noiembrie 2002 până la 5 iulie 2003, precum şi faptul că pentru inculpatul R.V. s-a dispus arestarea în lipsă, în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1186 din 29 noiembrie 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a dispus neacordarea de despăgubiri civile părţii vătămate B.M.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus restituirea către inculpatul D.C. a sumei de 250 dolari S.U.A. şi către inculpatul P.C. (M.) a sumei de 2063 dolari S.U.A. şi 650 Euro, consemnate la C.E.C. – Agenţia Victoria, cu recipisa nr. 423001/03/40, 600031 din data de 3 februarie 2003.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător, instituit asupra autoturismului marca BMW-320 d, de culoare gri argintiu metalizat, aparţinând numitului S.C.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să fie suportate de stat, iar onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.V. să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 883 din 15 iunie 2004, pronunţată în dosarul penal nr. 1431/2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C., P.C. (M.) şi R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) şi alin. (3) C. pen.
S-a constatat că inculpaţii D.C. şi P.C. (M.) au fost arestaţi în perioada 28 noiembrie 2002 – 5 iulie 2003 şi a fost înlăturată măsura interdicţiei de a părăsi municipiul Bucureşti, pentru aceşti inculpaţi.
A fost respinsă cererea de despăgubiri civile, ca tardiv formulată, de partea vătămată B.M.
S-a hotărât ca, cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Prin Decizia penală nr. 821/ A din 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3655/2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
S-a decis ca onorariile de avocat cuvenite pentru apărarea din oficiu a celor trei inculpaţi, în sumă de 600.000 lei, să fie suportate din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea deciziei de casare, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu au fost respectate normele de procedură penală, cu ocazia judecării cauzei, ceea ce face ca sentinţa pronunţată să fie lovită de nulitate absolută, situaţie în care nu mai este posibilă analizarea şi a celorlalte motive de casare invocate.
Cauza de nulitate a constat în aceea că pe parcursul judecăţii, instanţa de fond nu a asigurat apărarea din oficiu pentru inculpatul R.V., deşi aceasta, în raport cu fapta imputată, era obligatorie.
În acelaşi context, s-a arătat că în cauză, cu ocazia dezbaterilor în fond, prima instanţă nu a acordat ultimul cuvânt inculpaţilor D.C. şi P.C. (M.), deşi aceştia au fost prezenţi, încălcându-li-se acestora dreptul la apărare, încălcare sancţionată, de asemenea, cu nulitate absolută.
În final, după casare, cu ocazia rejudecării, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ce a format obiectul dosarului nr. 561/P/2001 au fost trimişi în judecată inculpaţii D.C., P.C. (M.) şi R.V., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a), e), g) şi alin. (3) C. pen.
În esenţă, în sarcina inculpaţilor s-a reţinut că, la data de 11 ianuarie 2000, în jurul orei 18,00, au sustras din autoturismul marca Mercedes ML, parcat în Calea Plevnei, aparţinând părţii vătămate B.M., o geantă imitaţie din piele în care se aflau sumele de : 420.000 dolari S.U.A., 30.000 mărci germane, 200 lire sterline, 200 guldeni, 30.000 pesetas şi o pungă de plastic cu 120.000.000 lei.
Cu ocazia rejudecării s-a procedat la reaudierea inculpaţilor D.C. şi P.C. (M.) care, ca şi anterior, respectiv în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, nu au recunoscut că au comis fapta imputată şi că învinuirea a fost făcută de partea vătămată B.M. pentru faptul că acesta avea cunoştinţă de faptul că ei deţineau sume mari de bani, pe care intenţiona să şi-i însuşească.
După administrarea probatoriilor, instanţa de rejudecare a reţinut că în cauză nu există probe certe care să indice pe inculpaţi ca autori ai faptei, după cum nu s-a dovedit cu certitudine existenţa bunurilor sustrase şi valoarea acestora.
În legătură cu fapta reclamată, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut că partea vătămată B.M. a dat declaraţii contradictorii în diversele etape ale procesului penal, iar anumite aspecte ce rezultă din declaraţiile sale sunt necredibile şi vin să susţină dubiile cu privire la existenţa bunurilor ce pretinde a fi fost furate, fiind inexplicabil faptul că acesta a lăsat în portbagajul maşinii bani şi bijuterii de o asemenea valoare, cum şi împrejurarea că plângerea la organele de cercetare penală a fost depusă după o perioadă destul de mare de timp.
În acest context, s-a arătat că nu apare credibilă nici declaraţia martorei H.R. dată în cursul urmăririi penale care, pe lângă faptul că este interesată în cauză, descrie cu exactitate sumele de bani pe care partea vătămată pretinde că le avea în maşină la momentul furtului, deşi este vorba de mai multe asemenea sume în diverse monede, cum ar fi lire sterline, guldeni olandezi, pesetas, dolari S.U.A. şi chiar lei.
S-a mai reţinut de prima instanţă că în declaraţia sa adresată organelor de cercetare penală la data de 17 ianuarie 2000, partea vătămată nu face nici o menţiune despre existenţa unor bijuterii ce i-ar fi fost sustrase.
A mai reţinut prima instanţă că în cauză toţi martorii audiaţi la urmărirea penală şi pe a căror declaraţii s-a reţinut vinovăţia inculpaţilor ori au revenit cu amănunte care au făcut să fie lipsite de valoare, declaraţiile incriminatoare date anterior, elocvente fiind în acest sens, declaraţia martorului A.M. care, în cursul judecăţii, a confirmat susţinerile inculpaţilor, în sensul că în cauză este vorba de o înscenare.
Singura probă, care ar fi putut să conducă prin coroborarea eventual cu alte probe dacă acestea ar fi fost credibile, a arătat prima instanţă, ar fi declaraţia martorei L.M. prezentată de partea vătămată ca fiind martor ocular dar care nu a putut fi administrată, din cauza imposibilităţii găsirii acestuia la adresele indicate; această situaţie confirmând o dată în plus existenţa unei înscenări.
În legătură cu declaraţia dată de martora L.M., în cursul urmăririi penale prima instanţă a reţinut că aceasta „a observat cum inculpaţii au spart geamul lateral – stânga al Mercedesului, au luat o geantă şi o sacoşă, au urcat în BMW-ul care a părăsit în trombă urmărit de autoturismul Dacia nu pot fi reale de vreme ce incidentul se presupune că a avut loc la ora 18,00, în data de 11 ianuarie 2000, în condiţii de ceaţă şi întuneric care nu ar putea permite unei persoane să observe cu claritate trăsăturile celor doi inculpaţi pentru ca după trei ani să-i poată recunoaşte după fotografie".
Nu poate fi luată în considerare nici declaraţia martorului căruia inculpatul i s-a confesat în arest în sensul că a furat banii părţii vătămate deoarece acesta nu şi-a mai menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale, precizând că nu poate declara în niciun fel, fiind ameninţat atât de inculpaţi cât şi de partea vătămată.
A mai precizat prima instanţă că singura împrejurare dovedită este aceea a geamului spart de la autoturismul părţii vătămate şi în niciun caz al existenţei faptei de furt, apărând inexplicabilă atitudinea părţii vătămate care „după ce a suferit o asemenea pagubă, împreună cu alte două persoane din anturajul său au plecat în Republica Dominicană unde se află şi în momentul de faţă".
În sprijinul soluţiei de achitare instanţa a arătat că unele persoane, au fost torturate de către recuperatorii angajaţi de partea vătămată.
Legat de acest aspect instanţa a făcut referire la martorul D.C., care a fost bănuit de partea vătămată, alături de inculpatul R.V., de furtul banilor şi care a precizat că niciodată inculpatul R.V. nu i-a spus că el ar fi autorul furtului. Mai mult chiar acest martor a confirmat faptul că, în seara săvârşirii furtului, a fost împreună cu inculpatul R.V. să cumpere vopsea pentru maşină, cum şi faptul că atât el cât şi inculpatul R.V. au fost supuşi la torturi greu de imaginat, astfel că ar fi greu de crezut că în această situaţie inculpatul R.V. nu ar fi recunoscut săvârşirea faptei sau ar fi comunicat informaţii despre aceasta.
S-a mai făcut precizarea că în actul de inculpare sunt invocate ca probe în acuzare „doar prezumţii ce izvorăsc din anumite împrejurări dar care însă nu pot fi apreciate probe în sensul art. 63 C. proc. pen.".
S-a concluzionat că în raport de cele mai sus reţinute, în speţă nu există dovezi certe în ce priveşte existenţa infracţiunii de furt reclamată de partea vătămată B.M., astfel că potrivit principiului dubiul profită inculpatului, urmează a se dispune achitarea celor trei inculpaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta nu există.
Împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea vătămată B.M.
Prin apelul declarat parchetul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată, cu motivarea că în cauză există probe care dovedesc vinovăţia inculpaţilor şi că partea vătămată B.M. a făcut dovada sumei de bani sustrasă, sumă pe care inculpaţii nu au contestat-o.
S-a mai susţinut că achitarea inculpaţilor s-a dispus numai ca urmare a acordării de credibilitate maximă probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti în dauna celor de la urmărirea penală care dovedesc contrariul şi s-a făcut precizarea că schimbarea declaraţiilor în faţa instanţei de judecată de către martora audiată în cursul urmăririi penale nu este justificată şi ca atare nu pot fi considerate ca exprimând adevărul.
Parchetul a mai criticat hotărârea primei instanţe şi cu privire la omisiunea de a se pronunţa asupra menţinerii sau ridicării măsurii sechestrului asigurator dispusă asupra autoturismului Mercedes Benz, în faza de urmărire penală.
Partea vătămată B.M. nu şi-a motivat apelul declarat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 653/ A din 12 septembrie 2006, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în sensul că a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi rejudecând în fond a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Mercedes.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată B.M. care a fost obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
S-a dispus ca onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.V. să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat următoarele:
- instanţa de fond a făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate, pronunţând o soluţie legală şi temeinică, cu respectarea prevederilor art. 63 C. pen.;
- corect s-a reţinut că toţi martorii audiaţi cu privire la infracţiunea de furt şi-au schimbat fie integral, fie au revenit cu amănunte care au lipsit de valoare probatorie declaraţiile iniţiale, aşa încât în lipsa altor probe care să susţină declaraţiile date la urmărirea penală, în cauză exista un puternic dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de furt în materialitatea ei, dubiu care profită inculpaţilor;
- corect s-a constatat că nu s-a dovedit cu certitudine existenţa bunurilor pretins sustrase, valoarea acestor bunuri şi autorii eventualului furt, singura împrejurare dovedită fiind aceea a geamului spart de la autoturismul părţii vătămate;
- prima instanţă a făcut o corectă evaluare a probelor administrate în cadrul ambelor faze ale procesului penal, deoarece nu există un temei legal care să creeze o ordine de preferinţa referitoare la declaraţiile date în cele două faze, motiv pentru care instanţa poate să considere, atunci când acestea sunt contradictorii, că numai una dintre ele exprimă adevărul, având obligaţia să le înlăture motivat pe celelalte, iar în situaţia în care nu există alte probe care să încline balanţa într-un sens sau altul şi deci nu pot fi înlăturate lăsând loc unor dubii, acesta trebuie să profite inculpaţilor;
- în cauză, în contextul multitudinii declaraţiilor unor martori, puţine sunt cele care acreditează ideea comiterii infracţiunii de către inculpaţi şi oricum şi revenirea acestor martori asupra declaraţiilor date în faţa instanţei de judecată, în măsura în care primele declaraţii ale acestora nu se coroborează nici chiar cu declaraţiile părţii vătămate, nu pot fi luate în considerare ca fiind temeiuri ale unei eventuale condamnări.
S-a apreciat că este întemeiată critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 357 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., în sensul că în cauză pronunţându-se achitarea inculpaţilor se impunea ridicarea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului Mercedes Benz; aceasta coroborat şi cu faptul că furtul acestui autoturism din Italia nu are nicio legătură cu fapta dedusă judecăţii.
Cu privire la apelul declarat de partea vătămată B.M. s-a arătat că în raport de soluţia de achitare menţinută în apel, urmează a se constata că apelul declarat de acesta este nefondat şi a fi respins ca atare.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi se referă la:
- greşita achitare a inculpaţilor D.C., P.C. (M.) şi R.V. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În motivarea recursului parchetul a arătat că soluţia de achitare a inculpaţilor este netemeinică şi nelegală, întrucât au fost înlăturate nejustificat dovezi care atestau că aceştia au săvârşit furtul din autoturismul aparţinând părţii vătămate B.M.
Astfel, martorii B.N.D. şi A.N. a comunicat părţii vătămate semnalmentele unora din persoanele implicate în săvârşirea faptei şi caracteristicile autoturismelor folosite şi numerele parţiale ale acestora, în acest sens fiind edificatoare declaraţiile acestora din dosarul nr. 1431/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din dosarul nr. 143/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi din dosarul nr. 3750/2005 al aceleiaşi instanţe.
În sensul săvârşirii faptei de către inculpaţi este şi identificarea autoturismului cu care s-a săvârşit fapta, dintr-un grup de autoturisme de aceeaşi marcă, cum şi faptul că în acea perioadă autoturismul era folosit de inculpatul R.V., astfel cum a declarat martorul A.A.
În acelaşi context, s-a arătat că nu s-a dat eficienţă şi credibilitate declaraţiei martorei L.M., audiată în cursul urmăririi penale care a arătat că la data săvârşirii faptei a observat o persoană care a ieşit dintr-un autoturism marca BMW şi care după spargerea unui geam a sustras din interior o geantă de culoare închisă, existenţa unui al doilea autoturism folosit la săvârşirea infracţiunii, precum şi recunoaşterea din grup făcută de aceasta care l-a identificat pe inculpatul R.V. ca fiind persoana care a spart geamul autoturismului părţii vătămate şi a sustras geanta, iar pe inculpatul D.C. ca fiind conducătorul autoturismului Dacia.
S-a mai arătat că în mod nejustificat nu s-a dat credibilitate şi eficienţă probatorie declaraţiei martorului A.M. care a arătat că a purtat o discuţie telefonică cu inculpatul P.C. (M.) care i-a dat de înţeles că este unul din autorii furtului şi care i-a solicitat să-i transmită părţii vătămate să nu sesizeze organele de poliţie şi că ulterior a asistat la o discuţie telefonică între Ş. şi A. şi inculpaţii D.C. şi P.C. (M.) în cadrul căreia aceştia din urmă au recunoscut săvârşirea faptei, deoarece revenirea acestuia în faţa instanţei nu are la bază explicaţii plauzibile.
În sensul vinovăţiei inculpaţilor trebuia avută în vedere şi declaraţia martorului I.A. care a arătat atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei că inculpatul R.V. a recunoscut în faţa sa că a sustras bunurile aparţinând părţii vătămate împreună cu ceilalţi doi inculpaţi, ocazie în care i-a descris pe larg caracteristicile genţii sustrase;
- instanţele au omis să se pronunţe şi cu privire la măsura arestării preventive dispusă în lipsă faţă de inculpatul R.V., în sensul că din moment ce s-a dispus achitarea acestuia trebuia să hotărască în ce măsură mandatul emis mai poate ori nu să-şi producă efecte.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:
În art. 1 alin. (1) C. proc. pen., se stabileşte că procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni .. iar în art. 3 din acelaşi cod, se arată că în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Diferit, în art. 4 C. proc. pen., este înscrisă obligaţia organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată de a avea rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Corespunzător acestor principii, cu caracter general, aplicabile în tot cursul urmăririi penale şi a judecăţii în codul de procedură penală au fost înscrise şi alte norme de care trebuie să se ţină seama.
Astfel, în titlul III, intitulat Probele şi mijloacele de probă, capitolul I. Dispoziţii generale, se arată:
- în art. 62 că, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe;
- în art. 65, că, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată;
- în art. 66, că, învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia ..;
- în art. 63 alin. (2) că probele nu au valoare mai dinainte stabilită şi că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Verificând hotărârile pronunţate în cauză de către prima instanţă şi instanţa de apel se constată că aceste principii nu au fost respectate întocmai, soluţiile pronunţate fiind susceptibile de critică atât din punct de vedere al temeiniciei cât şi al legalităţii.
Trebuie totuşi semnalat de la început că nici organul de urmărire, în faza proprie de activitate, nu a dat dovadă de rol activ şi nu a depus diligenţele necesare pentru administrarea unui probatoriu complet, prin care să se lămurească toate aspectele legate de situaţia de fapt.
Relevarea acestui aspect este însă lipsit de eficienţă câtă vreme instanţele de judecată, odată investite cu judecarea unei cauze, nu mai au posibilitatea de a o retrimite la organul de urmărire penală în vederea completării materialului probator, revenindu-i obligaţia de a suplini carenţele urmăririi penale, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta asupra celerităţii înfăptuirii actului de justiţie.
În cauză, soluţiile de achitare pronunţată de cele două instanţe nu se bazează pe o analiză amănunţită a probelor de la dosar, uneori contradictorii, alteori echivoce şi nici nu au fost verificate şi eventual valorificate anumite aspecte rezultate din probele deja administrate.
În concret, acestea se referă la:
- necesitatea audierii în calitate de martor a avocatului S.M., titularul cabinetului de avocatură unde se pretinde că la momentul săvârşirii faptei se afla partea vătămată B.M. şi la care, la intervale scurte de timp se susţine că au venit şi numiţii B.N.D., avocat stagiar şi A.N.I. pentru a se stabili, dacă într-adevăr aceştia au fost prezenţi cu adevărat, în acel loc şi dacă aveau de rezolvat probleme ce explicau prezenţa lor, întrucât, în raport de celelalte probe din dosar, acest lucru apare ca fiind mai mult un aranjament în vederea confirmării unei anume situaţii de fapt (în acest sens a se vedea declaraţia martorului A.M., dosar 3750/2005, Tribunalul Bucureşti).
Tot astfel, se impunea a se lămuri de către instanţe, susţinerea martorului A.I.N., potrivit căreia mai înainte de a intra în cabinetul de avocatură a văzut autoturismul din care se pretinde că s-au sustras sumele de bani şi bijuteriile reclamate de către partea vătămată şi că a reţinut o parte din numerele de înmatriculare ale autoturismului menţionat, care, apoi au fost scrise pe o hârtie care ar fi fost înmânată numitului B.M.
Pentru lămurirea acestui aspect, deosebit de important, deoarece confirma prezenţa autoturismului reclamat a fi fost folosit la săvârşirea furtului la locul faptei, era necesar să se depună diligenţe pentru identificarea acelui înscris, care poate constitui o probă materială importantă în stabilirea adevărului, deoarece simpla afirmaţie a acestor martori în sensul arătat, raportat la alte dovezi, făcute de inculpaţi în apărare (că nu se aflau la ora săvârşirii faptei în Bucureşti, ori că desfăşurau activităţi în alte locaţii) nu prezintă garanţia că această afirmaţie ar fi reală. Lămurirea acestui aspect, în sensul arătat, se impune cu atât mai mult, cu cât în declaraţia dată la data de 15 iunie 2004, la Tribunalul Bucureşti (dosar nr. 1431/2003) martorul A.A. a făcut precizarea că „În biletul care nu a fost arătat erau 4 numere şi 3 litere". Cine şi în ce context i-a arătat acest bilet care se presupune a fi hârtia pe care se pretinde că au fost scrise numerele şi literele (însă mai puţine decât pretinde martorul) în cabinetul avocatului M.S. nu a constituit o preocupare pentru instanţe rămânând ca o afirmaţie pur şi simplu dar ca o probă în acuzare pentru organul de urmărire penală, necenzurată suficient.
În declaraţia dată la 6 decembrie 2005, la Tribunalul Bucureşti martorul A.M. a afirmat între altele „Cât timp eram în închisoare am avut mai multe convorbiri telefonice cu B.M., într-una din acestea B.M. informându-mă că a aranjat ca soţia unui prieten de-al nostru L.M. să depună mărturie împotriva inculpaţilor, însă eu ştiu că această martoră nu avea ce să caute în zona unde s-a produs infracţiunea şi de asemenea mi-a mai comunicat despre doi avocaţi, tot în scopul acest, de a-i incrimina pe cei trei inculpaţi care urmau să spună că au observat numărul de la maşina lui R.V. ca fiind al autoturismului care s-a aflat la locul săvârşirii faptei ...". În aceeaşi declaraţie martorul a mai afirmat: „Pot spune că am asistat la discuţia dintre B.M. şi cei doi avocaţi, care s-a întâmplat într-un bar aproape de Poliţia capitalei".
Aspectele relevate mai sus nu au fost verificate de instanţă, în sensul că nu s-a insistat şi nu se ştie cine era prietenul a cărui soţie, L.M., urma să depună mărturie (lucru pe care l-a şi făcut la urmărirea penală, fiind contestată prezenţa sa la locul faptei) şi nici cine sunt cei doi avocaţi, care au purtat discuţii cu B.M. S-ar putea presupune că era vorba de persoanele aflate în biroul de avocatură aparţinând avocatului S.M., dar acolo din cele două persoane numai una era avocat. Identificarea acestora, audierea şi, eventual, confruntarea cu martorul era absolut necesară.
Acelaşi martor A.M., în declaraţia în discuţie a mai afirmat că „Am primit o scrisoare la penitenciar de la B.M., prin care îmi solicita să depun mărturie în sensul incriminării inculpaţilor, oferindu-mi în schimb 100.000 dolari S.U.A. menţionând în această scrisoare şi alte persoane care vor să depună mărturie în acelaşi sens şi sumele pe care acesta urma să le primească", cu precizarea că „O să trimit din penitenciar scrisoarea despre care am făcut vorbire la acest termen".
Legat de acest aspect nu se constată nicio reacţie din partea instanţei de judecată, deşi era, în măsura în care cele afirmate de martor se adevereau, lămuritoare în multe privinţe, cu privire la faptele şi persoanele deduse judecăţii.
Este adevărat că la dosar există un înscris intitulat M. care se pare a fi adresat martorului de către partea vătămată B.M., dar care nu confirmă cele pretins a fi cuprinse în scrisoarea promisă a fi trimisă instanţei. De altfel, această „scrisoare", este dactilografiată şi nesemnată astfel că nu poate constitui o dovadă în sensul celor pretinse.
Afirmaţiile martorului fiind deosebit de importante, necesitatea prezentării acestui înscris, în original, se impunea cu necesitate, concluziile ce se putea desprinde în urma confirmării afirmaţiilor făcute în declaraţie fiind lesne de înţeles.
În legătură cu obiectul cauzei, furtul genţii cu bani şi sacoşei cu bijuterii, la data de 10 ianuarie 2005, a fost audiat, în calitate de martor numitul G.G. în care acesta afirma, între altele, că are ştiinţă (cunosc) mai multe în legătură cu acest caz, dar că nu ar dori să dea o declaraţie decât în lipsa publicului şi a inculpaţilor din sală. Afirmaţiile martorului nu au fost luate în seamă de instanţă şi nici nu s-a preocupat de a crea condiţiile necesare, în vederea declarării a tot ce ştie despre obiectul cauzei, prin acordarea protecţiei pe care legea o conferă unor persoane în situaţii speciale.
În apărarea sa, între altele, inculpatul P.C. (M.) a afirmat că în ziua săvârşirii faptelor împreună cu mama sa M.P., cumnatul său V.M. şi doi prieteni P.C. şi S.C. au mers la diverse magazine din Bucureşti unde au făcut cumpărături, revenind la domiciliul părinţilor săi în jurul orelor 16,45 unde a stat cca. 2 ore după care a plecat la o prietenă în oraşul Ploieşti.
În legătură cu acest aspect, în cursul urmăririi penale S.C. a dat o declaraţie care se contrazicea atât cu cele susţinute de inculpat cât şi de celelalte persoane.
Sesizând acest lucru, mama inculpatului, M.P., la data de 29 martie 2000, a purtat o discuţie telefonică destul de îndelungată, cu prietena lui S.C. cerându-i acesteia să se pună de acord cu privire la modul în care s-au derulat evenimentele în ziua în care se pretinde că a avut loc săvârşirea faptei.
Ulterior această convorbire s-a materializat cu declaraţiile date de cei menţionaţi, în sensul că nu au mai existat discordanţe majore.
Nici acest aspect nu a fost analizat de instanţe în sensul că nu s-au cerut explicaţii celor în cauză şi nu s-a procedat la o eventuală confruntare, convorbirea telefonică, deşi importantă în conţinut, a fost neglijată total.
Din convorbirea la care s-a făcut referire rezultă şi aspecte legate de cauză, pe care instanţele ar fi trebuit să le valorifice într-un sens sau altul (vinovăţie - nevinovăţie).
Inculpatul D.C. în declaraţiile date a susţinut că în ziua şi ora la care se pretinde că s-a comis sustragerea sumelor de bani şi a bijuteriilor de la partea vătămată, se afla în municipiul Mizil pentru a face diverse cumpărături.
În afară de persoanele în a căror companie susţine că s-a aflat, acesta a făcut precizarea că a fost văzut şi de către doi lucrători de poliţie.
Deşi instanţa de judecată a admis audierea acestora în calitate de martori, acest lucru nu s-a mai întâmplat.
Mai mult, se constată că după mai multe termene de judecată la care a fost citat în instanţă pentru a depune mărturie, S.C., sub diverse pretexte şi faţă de care instanţa nu a luat măsurile prevăzute de lege, printr-un înscris depus la dosar (dosar nr. 25400/3/2005 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală) face cunoscut, între altele, că nu are nicio cunoştinţă în legătură cu cele afirmate de inculpat. Deşi înscrisul echivala cu o probă extrajudiciară şi ridica semne de întrebare cu privire la afirmaţia inculpatului, instanţa de judecată nu a manifestat interes pentru a lămuri această situaţie, în sensul de a chema în instanţă martorul care să confirme ori să infirme, sub prestare de jurământ, cele declarate, extrajudiciar.
Audierea persoanei menţionate era în măsură să lămurească instanţa asupra temeiniciei susţinerilor inculpatului în apărare, uneori confuze, alteori contradictorii.
În acelaşi sens, se impunea audierea şi celui de-al doilea lucrător de poliţie indicat de inculpat în apărare.
Un alt aspect, rămas nerezolvat de către instanţe este acela al audierii martorei L.M. Audierea acestei martore se impunea, în primul rând, pentru faptul că era persoana care pretinde că la momentul în care a avut loc furtul se afla la locul faptei, dar şi pentru a da explicaţii cu privire la constatarea instanţei potrivit căreia din locul unde se afla, datorită condiţiilor meteorologice şi a unor obstacole ce le avea în faţa câmpului vizual, nu avea cum să identifice persoanele învinuite de săvârşirea faptei.
Legat de această martoră, audierea se impune şi pentru a se verifica dacă este real motivul pentru care aceasta susţine că se afla în acea zonă, respectiv că se întorcea de la o prietenă care lucra la tribunal. Verificarea acestei susţineri este, de asemenea, necesară, pentru aprecierea sincerităţii martorei, fără a se omite şi afirmaţia martorului A.M., la care s-a făcut referire mai sus.
S-a mai susţinut în cauză, că prima spărtură produsă la geamul maşinii din care s-a sustras geanta cu banii şi sacoşa cu bijuterii, datorită dimensiunilor genţii aceasta nu putea fi scoasă prin gaura produsă.
Pentru lămurirea acestui aspect era necesar să se facă o reconstituire, cu o geantă de dimensiunile descrise de cei care aveau cunoştinţă despre aceasta (în acest sens, se propune audierea concubinei părţii vătămate H.R.) dar şi alte persoane care au dat detalii cu privire la acest bun).
Partea vătămată a susţinut personal aspecte rezultate şi din declaraţiile concubinei sale H.R., că a primit ameninţări atât scrise cât şi telefonice de la inculpaţi. Dacă verificarea ameninţărilor, telefonice, erau mai greu de dovedit dar nu imposibil cele scrise trebuiau cerute de la părţi de instanţe, pentru a se stabili dacă emanau de la inculpaţi şi dacă aveau legătură cu cauza. Simplele afirmaţii ale celor interesaţi nu pot constitui dovezi de vinovăţie, aspect care însă a fost apreciat de organul de urmărire penală ca o dovadă în acuzare.
Constatarea instanţei că în cauză nu s-a dovedit existenţa bunurilor sustrase este, în parte, eronată.
În acest sens trebuiesc avute în vedere declaraţiile părţii vătămate, ale concubinei acesteia H.R., ale martorului I.V. şi C.L.
Fără îndoială că toate afirmaţiile făcute de cei menţionaţi se impune a fi verificate prin mijloacele de probă permise de lege (înscrisuri, declaraţii de martori; în ce priveşte provenienţa s-a susţinut că banii au provenit din restituirea unor datorii, beneficii de la diverse societăţi comerciale etc. care, de asemenea, se impune a fi verificate).
Cât priveşte susţinerea instanţei că acţiunea civilă privind pretenţiile formulate de partea vătămată ar fi tardivă, este o problemă ce va fi apreciată ca atare, însă existenţa ori inexistenţa sumei de bani şi a bijuteriilor ca obiect al infracţiunii, trebuie dovedită deoarece în raport cu aceasta se va stabili încadrarea juridică a faptei şi în cazul vinovăţiei inculpaţilor, tratamentul juridic sancţionator şi dacă e cazul aplicarea măsurii confiscării speciale.
Pentru considerentele mai sus expuse, urmează a se constata că în cauză se impune casarea atât a deciziei atacată cât şi a hotărârii pronunţată de prima instanţă şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceasta din urmă, pentru lămurirea aspectelor menţionate.
În afara aspectelor menţionate a fi lămurite, cu ocazia rejudecării cauzei, se va administra şi oricare alte probe ce se vor dovedi utile aflării adevărului, instanţele urmând să-şi manifeste cu mai multă eficienţă rolul activ, atât în administrarea cât şi în aprecierea acestora (probelor).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 653/ A din 12 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpaţii R.V., D.C. şi P.C. (M.).
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 585 din 16 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1529/2007. Penal. Infracţiuni la legea... | ICCJ. Decizia nr. 1594/2007. Penal → |
|---|
