ICCJ. Decizia nr. 509/2007. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 509/2007
Dosar nr. 739/1/2007
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului P.A.A., în temeiul dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, impunându-se menţinerea, în continuare, a stării de arest.
Împotriva încheierii din 17 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.A.A., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Recurentul inculpat a invocat, prin apărătorul său, că nu prezintă pericol pentru ordinea publică, a recunoscut fapta, astfel încât, nu se mai justifică menţinerea stării de arest.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 1511/ F din 6 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a dispus condamnarea inculpatului P.A.A., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 29 iunie 2006, inculpatul a observat partea vătămată D.N. care consuma băuturi alcoolice aşezat pe o bordură. Între cei doi s-a declanşat un conflict, inculpatul lovind partea vătămată cu pumnii sustrăgându-i din buzunar două telefoane mobile.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat apel inculpatul P.A.A., apel ce formează obiectul dosarului nr. 25749/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
La termenul din 17 ianuarie 2007, fixat pentru judecarea apelului declarat de inculpat, instanţa de control judiciar, verificând legalitatea măsurii arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. I paragraful 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă există însă, excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5, paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă cât şi a exigenţelor ce decurg din prevederile convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, în raport de modalitatea concretă de comitere a faptei, de împrejurarea că inculpatul a săvârşit infracţiunea în stare de recidivă post-executorie, lăsarea sa în libertate prezintă, în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acelaşi timp, considerăm că sunt respectate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Dispoziţiile invocate susţin un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispune înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare faţă de arestarea preventivă menţinută prin hotărârea de condamnare, diferenţă generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăţi, desfăşurată cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 6 din convenţie, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni.
Aspectele invocate anterior, justifică, astfel, dispoziţiile instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 25749/3/2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 487/2007. Penal. Extrădare activă (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 51/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
