ICCJ. Decizia nr. 623/2007. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 623/2007
Dosar nr. 16393/1/2006
Şedinţa publică din 2 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 276 din 10 mai 2006 a Tribunalului Braşov, în baza art. 174 şi 175 lit. c) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul B.G., la 7 ani închisoare şi la pedeapsa complementare a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedeapsă durata arestului preventiv de la 12 octombrie 2005 la zi.
S-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Instanţa a constatat că B.S., M.M., B.A. şi B.A.D., moştenitorii victimei B.A. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
S-a dispus confiscarea de la inculpat a obiectului contondent, confecţionat artizanal şi folosit la comiterea infracţiunii.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în noaptea de 11 octombrie 2005, inculpatul B.G. şi fraţii săi B.A. şi B.O. au consumat băuturi alcoolice după care au devenit agresivi lovindu-se reciproc.
Inculpatul a plecat la locuinţa lui fiind urmărit de inculpatul Banu Alexandru, care a aruncat cu pietre în geamurile locuinţei inculpatului B.G. unde se odihneau concubina şi cei 9 copii ai acestora.
În aceste condiţii, inculpatul a luat de lângă uşa de intrare în locuinţă un băţ din lemn în lungime de 2 m la capătul căruia era legată o lamă de cuţit.
Cu acest instrument inculpatul l-a lovit pe fratele lui B.A. care încerca să intre pe o fereastră secţionându-i vasele sanguine adiacente zonei laringiene, traumatism care a cauzat moartea victimei.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă şi a înlăturat apărarea acestuia potrivit căruia a comis fapta în legitimă apărare.
S-a motivat că apărarea nu a fost proporţională cu atacul.
Prin Decizia penală nr. 323 din 9 noiembrie 2006, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi apelul inculpatului B.G. împotriva sentinţei penale nr. 276/2006 a Tribunalului Braşov pe care a desfiinţat-o numai cu privire la conţinutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului B.G., respectiv interzicerea dreptului de a alege prevăzutăde art. 71 şi 64 lit. a), teza I C. pen.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a criticat hotărârile pronunţate pentru pedeapsa aplicată inculpatului pe care o apreciază ca necorespunzătoare în raport de criteriile generale de individualizare prevăzutăde art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi de scopul pedepsei astfel cum este reglementat în art. 52 C. pen.
În susţinerea orală a recursului procurorul referindu-se la individualizarea pedepsei inculpatului a restrâns motivele de recurs doar la critica privind înlăturarea de către instanţa de apel din conţinutul pedepsei accesorii aplicate, interzicerea dreptului de a alege prevăzutăde art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Recursul parchetului este fondat pentru următoarele motive:
Pentru a dispune înlăturarea din conţinutul pedepsei accesorii, interzicerea dreptului de a alege, instanţa de apel a motivat sumar: „Faţă de hotărârea H. contra Marii Britanii din 30 martie 2004 prin care C.E.D.O. a statuat că o interdicţie absolută de a vota impusă tuturor deţinuţilor nu intră în marja de apreciere a statului, fiind violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, întrucât nu există o legătură între interdicţia votului şi prevenirea infracţiunilor sau scopul reinserţiei sociale a infractorilor, se impune înlăturarea din conţinutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului interzicerea dreptului de a vota prevăzutăde art. 64 lit. a) teza I C. pen.".
Decizia instanţei de apel este greşită, bazându-se pe o interpretare sumară, extrasă abrupt din motivarea nuanţată şi complexă a Deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a C.E.D.O. (Marea Cameră) pronunţată în cauza H. contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Din examinarea cauzei H. contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, rezultă că aceasta are la origine o plângere adresată Curţii (C.E.D.O.) de către J.H. cetăţean al acestui stat care reclamă faptul că a fost lezat în drepturile sale în calitate de deţinut condamnat, care îşi ispăşeşte pedeapsa, prin lipsirea totală a dreptului de vot. Reclamantul a invocat art. 3 din Protocolul nr. 1 din C.A.D.O.L.F.
Curtea Europeană a reţinut ca circumstanţe esenţiale ale cauzei, la abordarea în fapt, împrejurarea că la 11 februarie 1980 cetăţeanul J.H. a fost condamnat de instanţa naţională la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru „omor involuntar", calificare reţinută, având în vedere responsabilitatea sa diminuată relevată de actele medicale, care au arătat că era un om atins de tulburări grave de personalitate care făcea din el o fiinţă amorală.
În realitate pedeapsa se compune dintr-o parte cu executare reală (care să răspundă exigenţelor de reprimare şi intimidare) care a expirat la 25 iunie 1994 şi o parte în care reclamantul a rămas în detenţie din considerente de risc şi periculozitate, comisia de liberare condiţionată considerând că el continuă să prezinte risc grav pentru public.
Sesizarea Curţii Europene a fost făcută de reclamant în această a doua parte a executării pedepsei.
S-a mai reţinut că potrivit art. 3 din „Legea din 1983" privind reprezentarea poporului, din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord „orice persoană condamnată este în timpul încarcerării sale într-un penitenciar în executarea pedepsei sale (…) incapabil din punct de vedere legal de a vota la alegerile parlamentare sau locale".
Între textele internaţionale pertinente cauzei au fost citate între altele art. 25 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice potrivit căruia „ orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările vizate în art. 2 şi fără restricţii absurde.
a) (…)
b) Să voteze „.
S-a citat observaţia generală nr. 25 (57) pe care a adoptat-o la 12 iulie 1996 în temeiul art. 40 din P.I.D.C.P., Comitetul Drepturilor Omului al O.N.U. cu privire la dreptul garantat de art. 25, observaţie potrivit căreia: „ În rapoartele lor Statele părţi ar trebui să precizeze motivele de lipsire a dreptului de vot şi să le explice. Dacă faptul de a fi condamnat pentru o infracţiune este un motiv de lipsire de dreptul de vot, perioada de timp în care interdicţia se aplică ar trebui să fie în raport cu infracţiunea şi sentinţa. Persoanele lipsite de libertatea lor care nu au fost condamnate nu ar trebui să fie decăzute din dreptul de vot„.
C.E.D.O. a mai avut în vedere la capitolul III lit. d) din Decizia nr. 2/2005 „Codul de bună conduită în materie electorală" adoptat de Comisia Europeană pentru democraţie (Comisia de la Veneţia), la a 51-a sesiune în plen din 5-6 iulie 2002 şi supusă aprobării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 6 noiembrie 2002.
Potrivit acestui Cod „o excludere a dreptului de vot şi a eligibilităţii poate fi prevăzută dar ea se supune următoarelor condiţii cumulative.
- ea trebuie să fie prevăzută de lege;
- ea trebuie să respecte principiul proporţionalităţii; excluderea eligibilităţii poate fi supusă unor condiţii mai puţin severe decât cele ale dreptului de vot;
- trebuie să fie motivată printr-o interdicţie privind motivele legale de sănătatea mintală sau de condamnările penale pentru delicte grave.
Curtea Europeană a mai examinat dreptul şi practica neuniforme în statele contractante şi în alte state.
La abordarea în drept, având în vedere temeiul plângerii reclamantului, Curtea Europeană a examinat cauza în raport cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 din C.A.D.O.L.F. potrivit căruia „Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze la intervale de timp rezonabile alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ."
Referitor la acest text, în motivarea în drept a deciziei, Curtea Europeană a făcut aprecieri pe care le considerăm de esenţă, pentru înţelegerea corectă a modului cum trebuie interpretate prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei astfel încât dreptul la alegeri libere să nu fie încălcat.
Astfel, la paragraful nr. 60 din Decizie se motivează: „De altfel, drepturile consacrate de art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute". Există loc pentru limitări implicite şi statele contractante trebuie să ştie să-şi acorde o marjă de apreciere în materie".
În paragraful nr. 61 instanţa europeană a consemnat că amploarea acestei marje a suscitat o dezbatere vastă iar „Curtea Europeană reafirmă că marja de apreciere în acest domeniu este mare".
În acest sens a exemplificat prin decizii ale sale, inclusiv de dată recentă, cum este aceea evocată la paragraful nr. 66 în care Curtea însăşi a respins plângerea privind imposibilitatea de a vota lezând un deputat şi decurgând din condamnarea acestuia la o interdicţie de exercitare a funcţiei publice timp de 2 ani pronunţată de un magistrat complementar la condamnarea de 3 ani închisoare pentru infracţiuni fiscale (Cauza M.D.U. contra Italiei nr. 58540 din 28 ianuarie 2003. În acelaşi sens este exemplificat în paragraful nr. 65 Cauza P.H. contra Irlandei).
Concomitent în paragraful 68 al Deciziei „Curtea precizează totuşi că este prima ocazie când ea trebuie să examineze o privare generală şi automată de dreptul de vot pentru deţinuţii condamnaţi"
Pe de altă parte Curtea Europeană reţine că nu este acceptabil ca un deţinut să fie decăzut din drepturile sale garantat de Convenţie (drepturi electorale n.n.) doar pentru simplul fapt că el se găseşte închis ca urmare a unei condamnări.
Nu este caracteristică şi înţeleaptă într-o societate democratică, tolerantă, privarea automată a dreptului de vot (paragraful nr. 71).
Această toleranţă nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja împotriva acţiunilor care urmăresc distrugerea dreptului şi libertăţilor enunţate de Convenţie, conchide Curtea Europeană.
Aceste restricţii sunt măsuri ce pot fi luate însă individual arată Curtea Europeană care accentuează în paragraful nr. 71 următoarele: „Curtea ia act de recomandarea Comisiei de la Veneţia conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie să fie pronunţată de o instanţă printr-o decizie specifică. Ca şi în alte contexte o instanţă independentă aplicând o procedură în contradictoriu oferă o garanţie solidă faţă de arbitrar".
Asupra aplicaţiei în speţă Curtea Europeană apreciind asupra scopului legitim şi proporţionalităţii necesare în aplicarea unei restricţii sau limitări a dreptului cum este acela de a vota, motivează (paragraful nr. 75) că pot exista câteva îndoieli în ceea ce priveşte eficienţa măsurii interdicţiei de a vota referitor la atingerea scopului, acela de a sancţiona şi a îndemna la un comportament civic. Curtea Europeană nu a găsit potrivit propriei aprecieri nici un motiv de a exclude aceste scopuri în circumstanţele cauzei.
Dacă în privinţa scopului interdicţiei de a vota impus reclamantului din cauza H. contra R.U.C.E. nu exclude legitimitatea acestuia, în privinţa proporţionalităţii acestei interdicţii instanţa subliniază (paragraful nr. 76).
…„ măsura în cauză este disproporţională mai ales că este vorba de o interdicţie care loveşte în mod automat în toţi deţinuţii condamnaţi, având efecte arbitrare" şi neputând să treacă ca o pedeapsă legal aplicată reclamantului (H.) din moment ce acesta şi-a terminat de ispăşit pedeapsa retributivă (respectiv aceea cu executare reală care a expirat la 25 iulie 1994).
În rezumat şi în consens cu consideraţiile mai sus examinate Curtea Europeană apreciază în paragrafele nr. 80 - 84 că restricţia impusă deţinuţilor de a vota aplicată de parlament face imposibilă aprecierea proporţionalităţii interdicţiei pentru fiecare caz.
Curtea Europeană reafirmă că dacă marja de apreciere este largă ea nu este nelimitată.
Prin urmare art. 3 din „Legea britanică din 1983" care interzice tuturor deţinuţilor să voteze este un instrument fără nuanţe care lipseşte de dreptul de vot garantat un mare număr de indivizi în mod nediferenţiat.
Aşa fiind, Curtea Europeană a considerat că o astfel de restricţie generală automată şi nediferenţiată la un drept consacrat de Convenţie şi care îmbracă o importanţă crucială, trece peste o marjă de apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi ea şi este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Pentru aceste motive a decis cu 12 voturi pentru (din care 3 motivate nuanţat), 5 voturi contra (din care o opinie dizidentă) că există în cauza H. contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII şi Irlandei de Nord o încălcare a art. 3 din Protocolului nr. 1 din Convenţie.
Sintetizând, din motivarea Deciziei nr. 2/2005 a C.E.D.O. bazată pe tratate internaţionale cum sunt Pactul Internaţional privind D.C.P. al O.N.U. sau Codul de bună conduită în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneţia şi însuşit de Consiliul Europei, dar şi pe propria practică anterioară rezultă că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări, statele contractante având o largă marjă de apreciere în materie.
Această marjă de aprecierea nu este nelimitată.
Restricţiile şi limitările în materia la vot trebuie apreciate de o instanţă independentă în fiecare caz în parte aşa cum s-a procedat în cauze care în precedent au făcut obiectul examinării Curţii.
Parlamentul nu poate interzice automat (prin lege) exercitarea unui drept subiectiv fundamental ca dreptul de a alege unei categorii întregi cum este aceea a deţinuţilor dintr-un stat membru al Convenţiei întrucât acest fapt ar avea efecte arbitrare.
De aceea este necesară aprecierea instanţei în fiecare caz în parte şi în contradictoriu astfel încât necesitatea şi proporţionalitatea să poate fi apreciate individual şi în contradictoriu.
În cauza H. contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII şi Irlandei de Nord încălcarea dreptului subiectiv ce exprimă conţinutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică din 1983" ce reglementează alegerile, interdicţia de a vota operând ope legis şi faţă de toţi condamnaţii, instanţele britanice nefiind chemate să se pronunţe pentru fiecare caz în parte.
Prin urmare din Decizia instanţei europene rezultă că ceea ce este criticabil este legea ce interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane.
Referitor la cauza din prezentul dosar privind pe inculpatul recurent B.G. în care este pusă în discuţie pedeapsa accesorie a interdicţiei de a vota în cursul executării pedepsei de 7 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de omor calificat, Înalta Curte constată că potrivit art. 36 din Constituţia României cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până la ziua alegerilor inclusiv.
Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Dispoziţiile constituţionale sunt preluate în Legea electorală.
Art. 71 alin. (2) C. pen., referitor la pedepsele accesorii prevede: condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) – c) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen., se referă la dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice.
Din examinarea textelor art. 71 alin. (2) C. pen., referitor la pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a alege şi de a fi ales rezultă că acesta se aplică de drept odată cu pronunţarea unei pedepse privative de libertate pentru comiterea unei infracţiuni.
Pedeapsa accesorie referitoare la interdicţia de a alege şi de a fi ales operează prin urmare chiar dacă instanţa omite să o menţioneze în hotărâre.
Din acest punct de vedere ca şi Legea britanică din 1983 care a făcut obiectul Deciziei nr. 2/2005 a C.E.D.O., deşi mai puţin restrictive, dispoziţiile art. 71 alin. (2) C. pen., raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), aduc atingere dreptului la alegeri libere garantat prin Protocolul nr. 1 al Convenţiei întrucât prin formula „atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzutăde art. 64 lit. a) – c) C. pen.", restrâng în mod automat şi nediferenţiat drepturile electorale ale condamnaţilor la închisoare fără a examina proporţionalitatea măsurii de limitare a acestor drepturi fundamentale de la caz la caz.
Este posibil astfel ca unui condamnat care execută o pedeapsă pentru o infracţiune uşoară considerată de lege mai puţin periculoasă să fie sancţionat cu interzicerea dreptului la vot la fel ca şi un condamnat la pedeapsa închisorii pentru infracţiune gravă cum este infracţiunea de omor calificat.
Este evident ca acest procedeu este nerezonabil interdicţia drepturilor electorale fiind aplicată fără respectarea principiului proporţionalităţii în fiecare caz în parte.
Din acest motiv în acord şi cu Decizia C.E.D.O. din cauza H. contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord se impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanţei după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuţie în fiecare caz în contradictoriu şi după examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii.
În cauză inculpatul a comis o infracţiune de omor calificat constând în uciderea fratelui său.
Gravitatea faptei sale relevă că inculpatul nu avea capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa.
Este adevărat că într-o societate democratică şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală.
Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă a celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care va fi lipsit de libertate până la executarea pedepsei se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegea corpului legislativ.
Prin urmare este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor sale electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei.
Aşa fiind, Decizia instanţei de apel care printr-o interpretare simplistă a dispozitivului deciziei C.E.D.O. fără a vedea motivarea complexă şi nuanţată a acesteia a înlăturat pedeapsa accesorie aplicată inculpatului B.G. de instanţa de fond este nelegală astfel că Înalta Curte va casa Decizia şi va menţine hotărârea fondului.
În recursul său inculpatul B.G. a criticat hotărârile pronunţate pentru individualizarea pedepsei principale pe care o consideră prea severă şi a cerut reducerea mai accentuată a acesteia în raport de circumstanţele atenuante reţinute.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de pericolul concret al faptei şi făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cauză inculpatul a comis o infracţiune de omor calificat pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 15 la 25 de ani.
Instanţele au reţinut în favoare lui circumstanţe atenuante legale şi judiciare şi au coborât pedeapsa aplicată la mai puţin de jumătatea minimului prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă.
În raport de gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului o reducere şi mai accentuată a pedepsei aplicate inculpatului ar fi nelegală contravenind prevederilor art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul parchetului, va casa Decizia atacată şi va menţine sentinţa nr. 276 din 10 mai 2006 a Tribunalului Braşov, iar în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 323/ ap din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Braşov.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa penală nr. 276/S din 10 mai 2006 a Tribunalului Braşov.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 12 octombrie 2005 la 2 februarie 2007.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 553/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 356/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
