ICCJ. Decizia nr. 541/2007. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 541/2007
Dosar nr. 9492/2/2006
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 350 din 29 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.S.H., la:
- 2 ani şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru ambele cu aplicarea art. 34 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B.S.H. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată, s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 decembrie 2005 la zi.
În temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea de la inculpat a cantităţii de 0,58 gr. opium, 4,65 gr. rezină de canabis şi 5,20 gr. de reziduu (după arderea opiumului) rămase după efectuarea analizelor de laborator.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 10.000.000 lei Rol, cu titlul de cheltuieli judiciare, beneficiar Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în fapt următoarele:
La data de 8 iulie 2005 la D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Bucureşti a fost înregistrată sesizarea organelor de poliţie din care reieşea că, în municipiul Bucureşti, s-a constituit o reţea de traficanţi de droguri (opium), alcătuită din cetăţeni iranieni ce distribuie opium pentru consumul acestei comunităţi (iraniene).
Din informaţiile obţinute de organele de poliţie rezultă că din reţea făceau parte cetăţenii iranieni M.S., F.A. şi colaboratorul acestora numitul M.
Ulterior, pe parcursul cercetărilor, numitul M. a fost identificat în persoana inculpatului B.S.H.
În vederea obţinerii de noi informaţii şi identificarea precisă a tuturor persoanelor ce făceau parte din reţea s-a hotărât a se introduce în cauză un investigator sub acoperire sub numele de cod M.N. şi a colaboratorului său I.M. (nume de cod) şi autorizarea acestora în vederea procurării unei cantităţi de 50 gr. de opium de la colaboratorul reţelei cunoscut sub numele de M. alias inculpatul B.S.H. În baza acestei autorizaţii la data de 29 august 2005, investigatorul sub acoperire M.N. s-a deplasat împreună cu colaboratorul său I.M. la reşedinţa inculpatului B.S.H. După verificarea zonei investigatorul a înmânat colaboratorului suma de 16 milioane lei în vederea cumpărării unei cantităţi de opium. Colaboratoarea a pătruns în locuinţa inculpatului unde a stat circa 20 de minute. La ieşire, aceasta a înmânat investigatorului o folie din plastic transparentă cu o substanţă brun roşcată şi suma de 4 milioane lei, afirmând că a cumpărat de la M. cantitatea de 30 gr. opium pentru care a plătit suma de 12 milioane lei.
Substanţa brun roşcată a fost trimisă pentru expertizare la I.G.P.R. - Laboratorul central de analiză care, în urma testelor efectuate, a stabilit că substanţa este opium şi are masa de 30,65 gr. făcând parte din tabelul anexă 2 din Legea nr. 143/2000.
Cu ocazia audierii colaboratoarea I.M., aceasta a arătat că îl cunoaşte pe inculpat de mai mulţi ani fiind într-un cerc comun de cunoştinţe. În luna august 2005, inculpatul a avut o convorbire cu colaboratoarea, ocazie cu care i-a cerut să treacă pe la locuinţa sa pentru a vinde o cantitate de opium, cunoscând-o ca fiind consumatoare.
Ulterior, datorită apariţiei unor neînţelegeri între colaboratoare şi inculpat s-a ajuns la excluderea acesteia din cercul de cunoştinţe şi în consecinţă nu s-au mai putut obţine informaţii şi cumpărarea autorizată a unei cantităţi de 1 kg. de opium. Această ruptură a avut drept efect, imposibilitatea obţinerii de alte date şi indicii cu privire la activitatea şi gradul de implicare în săvârşirea faptei a numiţilor M.S., F.A. şi G.Z. care au făcut obiectul sesizării iniţiale motiv pentru care s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la aceste persoane.
În legătură cu achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 prima instanţă a arătat că din analiza materialului probator administrat în cauză nu se poate stabili că acesta a fost cel care a vândut la data de 29 august 2005, cantitatea de 30,65 gr. opium colaboratorului sub acoperire, deoarece, procesele verbale încheiate în cauză şi care au stat la baza încriminării şi declaraţiile colaboratoarei, persoană interesată în cauză nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă iar inculpatul a avut o poziţie constantă de nerecunoaştere a faptei pe parcursul procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul B.S.H.
Apelul declarat de parchet a vizat greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu motivarea că în cauză sunt suficiente dovezi de vinovăţie a acestuia, dar că prima instanţă nu le-a acordat semnificaţia cuvenită şi le-a dat o interpretare eronată.
Inculpatul a criticat aceeaşi hotărâre cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea acesteia prin reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante prevăzută de art. 74 şi 76 C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 488/ A din 22 iunie 2006, a admis apelul declarat de inculpatul B.S.H., a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi rejudecând în fond cauza a modificat pedeapsa aplicată acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în sensul că, prin reţinerea art. 74 şi 76 C. pen., a redus-o de la 2 ani şi 3 luni închisoare la un an şi 6 luni închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacată şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a dedus la zi, durata reţinerii şi arestării preventive a acestuia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul B.S.H.
Recursul parchetului a vizat:
- greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru aceleaşi considerente invocate şi în calea de atac a apelului;
- greşita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 în sensul că aceasta este prea mică, impunându-se majorarea;
- greşita aplicare a pedepsei prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., inculpatul fiind cetăţean străin;
- neconcordanţa dintre minuta şi dispozitivul deciziei în sensul că în timp ce în dispozitivul deciziei s-a reţinut în favoarea inculpatului prevăzută art. 74 şi 76 C. pen., aceste texte de lege lipsesc din minută.
Inculpatul a criticat Decizia atacată cu privire la pedeapsa aplicată, apreciată prea severă, solicitând reducerea acesteia prin acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea sa.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 5742 din 5 octombrie 2006, a admis recursurile declarate de parchet şi inculpat, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de inculpat şi parchet la aceeaşi instanţă respectiv Curtea de Apel Bucureşti.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului.
S-a reţinut faptul că aspectul sub care a fost casată Decizia instanţei de apel a vizat numai pedeapsa aplicată inculpatului.
Ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din 9 octombrie 2006 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta deciziei pronunţată, în sensul că s-a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat şi nu Curtea de Apel Bucureşti cum din eroare s-a scris în minută.
În motivarea deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, într-adevăr, între minuta deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi dispozitivul acesteia există o discordanţă evidentă. Astfel, în timp ce dispozitivul deciziei apare reţinerea în favoarea inculpatului a prevederilor art. 74 şi 76 C. pen., aceste texte de lege nu se mai regăsesc şi în minuta deciziei, ceea ce reprezintă un adaos nelegal la minută.
Urmare a acestui fapt s-a ivit şi o contradicţie între motivarea deciziei şi dispozitivul acesteia în sensul că nu s-a putut motiva circumstanţele atenuante din moment ce aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., nu există în minută.
S-a mai reţinut în Decizia de casare că în motivarea deciziei există inexactitate privind motivarea pretinselor circumstanţe atenuante, în sensul că instanţa de apel a reţinut greşit data invitării inculpatului „pentru acordarea cetăţeniei române ca fiind 16 septembrie 2006, în loc de 14 septembrie 2006, deoarece, în realitate, termenul era fixat pentru verificarea condiţiilor cerute de lege pentru soluţionarea cererii de acordare a cetăţeniei şi depunerea jurământului, situaţia invocată având repercusiuni şi asupra pedepsei complimentare ce ar fi putut să se aplice în cauză".
Procedând la rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 779 din 14 noiembrie 2006, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul B.S.H. în sensul că a desfiinţat în parte sentinţa atacată, respectiv numai cu privire la dispoziţia de aplicare a prevederilor art. 64 lit. a) şi b) cu referire la art. 71 C. pen., pe care le-a înlăturat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacată.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus, la zi, durata reţinerii şi arestării preventive a acestuia.
S-a dispus ca cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.
În Decizia pronunţată, instanţa de apel a făcut precizarea că limitele casării, astfel cum rezultă din conţinutul deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizează două aspecte şi anume:
- pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina lui la fond, criticată de inculpat în apel, dar cu privire la care nu s-a referit parchetul în motivul scris de apel, ci doar la altă faptă din rechizitoriu, acest motiv fiind respins în apel, respingere confirmată de instanţa de casarea şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- pedeapsa accesorie aplicată pentru aceeaşi faptă (reţinută în sarcina inculpatului) criticată de parchet în recurs şi care vizează sentinţa fondului, critică admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, fiind în favoare a atras admiterea şi a recursului inculpatului pe acest aspect;
S-a mai reţinut de către instanţa de apel în rejudecare, că inculpatul a formulat o cerere de revocare a măsurii arestării preventive, dar şi o cerere de înlocuire a acesteia cu obligarea de a nu părăsi ţara.
Cu privire la aceste din urmă cereri instanţa de apel a arătat, în esenţă, că nu sunt întemeiate, întrucât în cauză nu au dispărut temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv că pericolul concret pentru ordinea publică nu se menţine, raportat la gravitatea faptei.
A mai reţinut instanţa de apel, ca instanţa de rejudecare că parchetul, peste limitele casării a reiterat şi motivul privind greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 2alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 iar în ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, critică sentinţa fondului şi pentru nelegala aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., deoarece inculpatul fiind cetăţean străin nu beneficiază de drepturi electorale pe teritoriul României.
S-a precizat de către instanţa de apel, că apelul declarat de inculpat priveşte greşita individualizare a pedepsei, în sensul că aceasta este prea severă şi se impune a fi redusă prin reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante, motivat de faptul că a recunoscut constant că a consumat ocazional opium, iar cantitatea de numai 1,6 gr. găsită la domiciliul său se explică prin dorinţa de a nu mai consuma droguri întrucât soţia era însărcinată; se află în România din anul 1990, timp în care a absolvit Facultatea de Stomatologie din anul 1999 este directorul unei societăţi comerciale, în paralel practicând şi profesia de medic; iar pe tot parcursul detenţiei a dat dovadă de un comportament ireproşabil.
După aceste precizări, instanţa de apel în motivarea deciziei a reţinut următoarele:
- examinând actele, lucrările dosarului şi hotărârile fondului, în raport de criticile invocate, limitele casării, precum şi din oficiu, constată că apelul parchetului privind nelegalitatea aplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., este întrutotul fondat şi urmează a fi admis ca atare, pe acelaşi aspect urmând a fi admis şi apelul inculpatului, acesta din urmă neavând cetăţenia română;
- în ce priveşte critica formulată de inculpat privind individualizarea pedepsei se constată că este nefondată deoarece la aplicarea şi stabilirea acesteia instanţa fondului a avut în vedere atât criteriile generale prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi atingerea scopului educativ al pedepsei în sensul dispoziţiilor art. 52 C. pen., reţinând: gradul de pericol social ridicat al faptei, modalitatea şi împrejurările în care a fost săvârşită, cantitatea mare de droguri găsită la domiciliul său şi în mânerul portierei maşinii inculpatului (1,6, gr. opium pentru consum, 9,91gr.reziduu de ardere, în care s-a pus în evidenţă alcaloizi de opium, respectiv 5,36 gr. rezină de canabis);
- instanţa a ţinut seama de atitudinea procesuală de recunoaştere parţială a faptei, lipsa antecedentelor penale, precum şi datele ce caracterizează pozitiv, persoana inculpatului, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar;
- nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante a aspectelor avute în vedere la fond pentru stabilirea şi orientarea cuantumului pedepsei către minimul prevăzut de lege, iar faptul că acesta (inculpatul) doreşte să devină cetăţean român nu poate fi reţinută în drept o circumstanţă atenuantă.
Decizia curţii de apel, pronunţată după casare a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul B.S.H.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat Decizia în discuţie cu privire la faptul că instanţa de apel nu a soluţionat apelul parchetului şi sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, caz de casarea prevăzută de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Inculpatul a criticat aceeaşi decizie cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă solicitând reducerea acesteia prin reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante, caz de casare prevăzută de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Asupra recursurilor de faţă:
1. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este nefondat.
După cum rezultă din motivele de casare scrise depuse la dosar şi susţinute oral în şedinţa publică parchetul a formulat drept motiv de casare omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa şi cu privire la dispoziţia de achitare a inculpatului B.S.H. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 motiv pentru care a solicitat casarea deciziei atacată şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Analizând actele şi lucrările de la dosar prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că acest motiv nu poate fi primit, respectiv că nu poate forma obiect de critică, deoarece instanţa de apel, după casare a fost investită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpat şi parchet referitor la pedepsele aplicate inculpatului, respectiv a pedepsei privative de libertate şi a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi.
Că acestea sunt limitele pentru care s-a dispus rejudecarea de către instanţa de apel rezultă cu certitudine din considerentele deciziei de casare unse se procedează în mod expres că „se va casa Decizia atacată în parte şi se va trimite cauza spre rejudecare doar a apelului declarat de inculpat „ cum şi faptul că toate celelalte dispoziţii ale deciziei atacată se vor menţine.
Cum apelul inculpatului a vizat în mod neechivoc greşita individualizare a pedepsei aspect criticat şi de parchet este evident că, rejudecarea va avea loc numai în aceste limite. În aceste condiţii, când parchetul avea declarat apel pentru un motiv vizat şi de inculpat, era firesc că recursul declarat de acesta să fie primit dar numai cu privire la criticile aduse respectiv individualizarea pedepsei şi aplicarea pedepsei accesorie.
Prin urmare casând în parte şi numai sub aspectul criticilor privind individualizarea pedepsei aplicată inculpatului cât şi cu privire la aplicarea ori neaplicarea şi a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi, este de netăgăduit faptul că în ce priveşte, dispoziţia de achitare a inculpatului pronunţată de instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, nu a format obiectul casării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie situaţie în care această dispoziţie (de achitare) a trecut în puterea lucrului judecat şi deci nu mai putea fi luat în discuţie de instanţa de apel în rejudecare şi în mod firesc să nu poată constitui motiv de casare la instanţa de recurs.
Pentru aceste considerente recursul declarat de parchet urmează a fi respins ca nefondat.
2. Recursul declarat de inculpatul B.S.H. este fondat în limitele şi considerentele ce se vor arăta:
În cauză se constată că instanţele de fond şi apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, iar vinovăţia inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa rezultă nemijlocit din probele administrate în cauză, inclusiv declaraţiile acestuia în care recunoaşte comiterea faptei pentru care a fost condamnat.
În ce priveşte pedeapsa aplicată, sub aspectul cuantumului stabilit de prima instanţă şi menţinut de instanţa de apel, după rejudecare, se constată că nu este exagerată şi nu se impune a fi redusă iar reţinerea de circumstanţe atenuate nu se justifică, motivarea instanţei de apel fiind elocventă sub acest aspect.
În schimb, se constată că în cauză recursul declarat de inculpat se impune a fi admis pentru un alt motiv luat în discuţie din oficiu şi anume modalitatea de executare a pedepsei.
Astfel, potrivit art. 81 C. pen., instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani sau amendă;
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzută de art. 38;
- se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia.
În cazul în speţă se constată că cerinţele prevăzută în art. 81 C. pen., sunt îndeplinite în sensul că pedeapsa aplicată inculpatului este sub limita cerută la lit. a), acesta nu are antecedente penale şi se apreciază că, raportat la poziţia sa procesuală, în sensul că a recunoscut şi regretat comiterea faptei pentru care a fost condamnat este o persoană cu pregătire şcolară superioară, este căsătorit şi are un loc de muncă din care să-şi asigure lui şi familiei cele necesare traiului şi că scopul pedepsei prevăzută în art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără privare de libertate, urmează a se admite recursul declarat de acesta în sensul că se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Urmare a suspendării condiţionată a executării pedepsei în cauza se va face aplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., în sensul că se atrage atenţia inculpatului cu privire asupra consecinţelor în cazul săvârşirii, din nou în termenul de încercare a unei infracţiuni.
De asemenea, în cauză se va face şi aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
Pentru considerentele ce preced urmează a se constata că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este nefondat şi respins, ca atare, iar recursul declarat de inculpatul B.S.H. este fondat, în limitele analizate şi a fi admis, şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei deciziei
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul inculpat B.S.H. împotriva deciziei penale nr. 779 din 14 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia penală atacată numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate recurentului inculpat.
În temeiul art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 3 luni.
Face aplicarea prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen. şi suspendă pedeapsa accesorie pe durata suspendării executării pedepsei.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 decembrie 2005 la 30 ianuarie 2007.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului B.S.H., dacă nu este arestat în altă cauză.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii penale.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5365/2007. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5504/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
