ICCJ. Decizia nr. 63/2007. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 63/2007
Dosar nr. 12565/1/2006
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2007
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia din 13 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), faţă de judecătoarele V.T., C.S. şi A.P.E., de la Curtea de Apel Bucureşti.
Parchetul a reţinut că prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 24 iulie 1992, L.A. şi H.M.C. au chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti, R.A.I. şi S.C. H.N. pentru anularea deciziei fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti, nr. 1314 din 18 septembrie 1975, emisă în legătură cu imobilul situat în str. Violetelor Bucureşti conform prevederilor Decretului nr. 223/1974. Reclamanţii au susţinut că prin respectiva decizie, acest imobil, proprietatea mamei lor S.S.S., fostă L., a fost trecută în proprietatea statului, actul administrativ nefiind comunicat nici autoarei lor şi nici reclamanţilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cauză, el fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituţia din 1965, art. 480 şi art. 481 C. civ., D.U.D.O., celor ale art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.A.D.O.L.F., a pactelor internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974, acestea înseriind că orice persoană fizică are dreptul să-şi părăsească ţara de origine şi se poate reîntoarce, oricând.
Prin sentinţa civilă nr. 223 din 11 noiembrie 1982, secţia de contencios administrativ (dosar nr. 287/1992), s-a dispus declinarea competenţei la Judecătoria Sector 1, cu motivarea că cererea dedusă judecăţii, referindu-se la un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 29/1990, competenţa de soluţionare revine judecătoriei.
Judecătoria Sector 1, prin sentinţa civilă nr. 4501 din 3 mai 1994 (dosar nr. 4349/1993), a admis acţiunea reclamanţilor şi, pe cale de excepţie, s-a constatat că Decizia nr. 1314 din 18 septembrie 1975 este lovită de nulitate. Prin hotărâre, s-a mai constatat că reclamanţii au calitatea de proprietari, iar pârâţii au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi paşnică folosinţă.
Prin Decizia civilă nr. 981 din 19 aprilie 1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 903/1995, apelul declarat de Consiliul Local al municipiului Bucureşti a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond, hotărârea reţinând că minuta sentinţei nu a fost semnată de toţi membrii completului de judecată, încălcându-se, în acest mod, prevederile art. 258 C. proc. civ.
Judecătoria Sector 1, prin sentinţa civilă nr. 9400 din 28 septembrie 1995 (dosar nr. 9904/1995), a pronunţat aceeaşi soluţie ca la primul ciclu procesual.
Apelul declarat de Consiliul Local al municipiului Bucureşti a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1357 din 17 mai 1996 a Tribunalului Bucureşti (dosar nr. 2920/1996).
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1221 din 14 octombrie 1996 (dosar nr. 2870/1996), completul de judecată fiind prezidat de judecătoarea A.P.E., a admis recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, hotărârile instanţelor de fond şi apel fiind schimbate în sensul că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, soluţia fiind motivată pe considerentul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu şi, în consecinţă, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995.
Ulterior, prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sector 1 sub nr. 12126/2002, reclamanţii, în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti şi cu S.V.V., au cerut să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 254/1/2002/1996 şi nr. 672 din 1 din 24 iunie 1997, încheiate între R. SA şi S.V.V., acesta cu privire la ap. 2 din respectivul imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 1667 din 10 martie 2003, acţiunea a fost respinsă, soluţia fiind motivată pe considerentele că prima cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1314/1975 a fost respinsă în mod irevocabil şi nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâţilor cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 723 din 6 octombrie 2004, a respins apelul declarat de reclamanţi.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, hotărâre pronunţată de cele trei judecătoare în dosarul nr. 5088/2004, a admis recursul declarat de reclamanţi şi, în fond, s-a constatat că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt nule absolut, pârâţii fiind obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă spaţiul locativ în litigiu, Decretul nr. 223/1974 contravenind unor prevederi din Constituţie, C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, tratatelor ratificate de România, imobilul fiind preluat de stat fără titlu, şi, în consecinţă, în cauză nu erau incidentela data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare odată ce reclamanţii le-au notificat.
Plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia din 25 iulie 2006 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva rezoluţiilor, petentul a formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Plângerea nu este fondată.
S.V.V., în plângerea iniţială trimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că cei trei magistraţi ai Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 5088/2004 şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile, producându-i o gravă vătămare a dreptului său de proprietate, drept dobândit cu respectarea prevederilor legale în vigoare, deposedându-l „în mod abuziv şi fără temei legal", de apartamentul în care locuieşte în prezent, el fiind de bună-credinţă atunci când a cumpărat respectivul spaţiu locativ, drept reţinut ca atare de instanţa de fond şi de cea de apel.
În altă ordine de idei, petiţionarul a mai susţinut că judecătoarea A.P.E. s-ar fi pronunţat cu privire la acelaşi apartament şi în 1996, an în care „a fost de partea chiriaşilor", iar în anul 2005, „a fost de partea proprietarilor".
Din examinarea actelor premergătoare efectuate de procuror, se reţine că judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1070 din 7 septembrie 2005, au admis recursurile reclamanţilor, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 254/2012/1996 încheiat între R. SA pe de-o parte şi S.V.V. pe de altă parte, pentru ap. nr. 2 situat în Bucureşti, str. Simon Bolivan şi nr. 672/1 din 24 iunie 1997 încheiat între aceleaşi părţi, pentru boxa de la aceeaşi adresă, el fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, spaţiile în litigiu.
Instanţa reţinuse că imobilul intrase în proprietatea statului fără titlu, vânzarea către petent în baza Legii nr. 112/1995 nefiind legală, iar părţile nu au fost de bună-credinţă la data încheierii contractelor pentru că legea menţionată permitea vânzarea doar a imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, iar vânzătorul şi cumpărătorul fuseseră notificaţi de reclamanţi cu privire la situaţia juridică a imobilului, respectiv că s-a făcut cerere de restituire pe Legea nr. 112/1995 la care nu s-a răspuns până la data judecării recursului, în justiţie fiind introdusă şi acţiune de retrocedare.
S-a mai reţinut că hotărârea în discuţie este conformă practicii judiciare româneşti şi europene.
În această materie, referindu-se la imobilele trecute în proprietatea statului prin deciziile fostelor consilii populare în baza Decretului nr. 223/1974,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. V din 20 noiembrie 2000 (M. Of. nr. 84/19.02.2001), au statuat că acestea pot fi revendicate nu numai în temeiul Legii nr. 112/1995, foştii proprietari putând cere restituirea în baza unor acţiuni în revendicare întemeiate pe prevederile Codului civil român, art. 6 din C.A.D.O.L.F. şi art. 1 din primul protocol adiţional la această convenţie prin care s-a dispus „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile internaţionale ale dreptului internaţional".
În aplicarea acestora, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt aplicabile şi în cazurile în care trecerea în proprietatea statului a unor bunuri a avut loc înainte ca România să adere la Convenţie, dacă urmările măsurii subzistă şi după această dată.
Ca atare, neînceperea urmăririi penale dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (6), cu referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este legală, judecătorii aplicând legea, fără a cauza petentului vreo vătămare.
În fapt, soluţionarea cauzelor civile a urmat căile de atac prevăzute de lege, hotărârile fiind pronunţate în exercitarea, de către judecători, a atribuţiilor lor de serviciu.
Pentru considerentele expuse, plângerea nefiind fondată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va fi respinsă.
În baza art. 192 din acelaşi cod, cu referire la art. 189 alin. (1), petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul S.V.V. împotriva rezoluţiei din 13 iunie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, dispusă în dosarul nr. 34/P/2006.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 60 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 462/2007. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 129/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
